Mic tratat despre uitare

Când uiți să uiți, nu uiți. Când uiți uitarea, este meta-uitare… Poți să-ți optimizezi deciziile… Poți să elimini informații… depășite. Cu prudență! Nu este atât de rea uitarea minții, pe cât de groaznică este uitarea… inimii. Elimină ce vrei, dar nu-ți goli sufletul! Și, să nu uiți: uitarea pură poate să înseamne ignoranță, iar iertarea (care presupune și uitare) poate fi… evoluție.
(…)
Nu uita să ierți! Nu uita că uitarea poate fi și o calitate a memoriei!Ea este cea care îți restricționează… mobilitatea.
(…)
Așa…
(…)
Uite, dacă reușești să ții minte câteva cuvinte despre uitare, ar fi suficient.
(…)
Ar fi?
(…)
Nu.
(…)
Studii avansate arată că omul nu uită nimic. Reține… totul. Doar că nu poate folosi tot ce știe…
(…)
Și…
(…)
Unde se duc informațiile dobândite, când se duc?
(…)
Ei! Te rog, nu mă pune în dificultate! Ieri un copil mi-a pus o intrebare (la fel de… încuietoare): „Unde se duce mâncărimea, după ce te scarpini?”
(…)
Cu greu m-am abținut să nu-i răspund că mâncărimea s-a dus la ședința cu părinții…
(…)
Cred că nu te superi, dacă, ție, ți-aș răspunde că informațiile se duc tot la ședința cu Părinții…
(…)
Precizare. Ca să nu ne posomorâm.
(Why are you so glum? / De ce ești așa de posomorât?)
Un om fără memorie este un om cu memorie, doar că… fără.