Mic tratat despre vameși

Dacă la frontierele statelor n-ar mai fi controale, ce-ar fi?  N-ar mai fi vameşi!  Dacă la intrarea într-o ţară, în loc de vameşi, ar exista temple, cum ar fi? Cel care intră trebuie să jure în faţa Dumnezeului lui că este cinstit şi are gânduri curate…  Apar două situaţii: în ţările respective ori nu mai intră nimeni, ori nu se mai găseşte ceva… 

(…)

Dar, în locul templelor, avem vameşi! Cum la vameş nu poţi să te rogi, îţi rămâne „datoria” ca să-l rogi…  Atenție! Trebuie să fii cu băgare de seamă: dacă vameşul este al unei ţări mari, atunci hârtia de 500 pe care i-o dai trebuie să fie nouă-nouță. Vameşului ţării mici poţi să-i dai aceeași hârtie mototolită.  O ia oricum…

Concluzii:

  1. controalele la frontiere există pentru a imprima o mişcare de du-te-vino (backward-and-forward movement) biletelor de bancă;
  2. nu-i uşor să păstrezi ceea ce place multora;
  3. e mai ușor a vorbi despre vameși, decât despre oameni;
  4. țările mari se consideră civilizate, pentru că folosesc hârtie de calitate;
  5. unde-s vameși, vai de frontiere!

Mic tratat despre clinica de oncologie

Clinicile de oncologie.

Cele mai multe sunt… noi. Curățenie, liniște… Așa pare. Acolo e, de fapt, un stup al albinelor ieșite, parcă, la pensie… Zumzet tăcut.
(…)
Pacienți, de toate vârstele…
(…)
Medicii sunt sufocați de numărul mare al pacienților și de tonele de documente medicale pe care trebuie să le întocmească…
(…)
Cardul de sănătate e… o bijuterie. Și celelalte. Carduri. 
(…)
Pe străzile din jur nu se mai poate parca…
(…)
Lumea vorbește în șoaptă… Așa se vorbește în lumea metastazelor… Medicii vorbesc la fel… Știu că sunt niște sacrificați… Indiferent cât ar avea salariul, nimeni nu le plătește traumele psihice… Oricâtă pregătire psihologică ar avea, nu pot fi empatici, decât până la un punct…
(…)
Aci vocile, pe ton tare și/sau răstit, sunt numai ale infirmierelor…”Ridică-ți, bre, picioarele, nu vezi că vin cu teul!”   (…) ”Lipsa de educaţie poate fi invocată până la 20, hai 25 de ani. După aceea, nici dacă singura locuinţă si mamă ţi-ar fi maidanul, nu mai poţi invoca lipsa de educaţie. Vine o vreme când mintea proprie îţi este un educator suficient.” /1/ 
(…)
Clinica de oncologie este locul invadat de demnitate. Deși își trăiesc viața între chinul tratamentului chimioterapiei și disperarea apariției unei recidive, văd, brusc, valorile vieții… Nu cred că, dacă ar mai avea ocazia, ar mai încalca cele 10 porunci, ar mai face o…
(…)
Uite-așa, cancerul este o cale de mântuire… Nu cred că ”faci” cancer cu un motiv pe care-l știi. Omenește vorbind, oamenii când se îmbolnăvesc, există și un motiv pe care niciun om nu-l poate ști…  Poate că, de aceea, nu se cunoaște un remediu 100% (oricum, puțini se vindecă în totalitate)… Sau, dacă există, nu se aplică… Parcă ”cineva” se opune…
(…)
Orice terapie este o încercare de a elibera o iubire refulată care a găsit într-un simptom o jalnică satisfacere de compromis. Cam așa cum susținea Freud, doar că acesta nu prea acorda o importanță deosebită sistemelor energetice (misterioase?) ale corpului uman… Sau așa ar fi trebuit… La clinica de oncologie se încearcă, conștient sau nu, așa ceva… Denumirea celor mai multe clinici de oncologie poartă numele unui sfânt… Personalul medical e… mai blând. Aplică ”Pildele” lui Solomon: „o inima veselă este un leac minunat, pe când un duh fără curaj, usucă oasele!” (17,22).
(…)
Iubirea este acea ”energie” care ajută organismul să fugă din fața pericolului… Adesea, mult timp, această energie ajută sistemul imunitar să soluționeze problema echilibrului între menținerea unei forțe puternice de apărare și perpetuarea masacrului sau a autodistrugerii.
(…)
La clinici, deviza valabilă ar trebui să fie: ”Nihil sine Deo!

Final.

O clinică de oncologie este un muzeu de ”istorii”. Un muzeu cu oameni  care caută  să fie iubiți în ”mod necondiţionat”…

___________

/1/ Ileana Vulpescu – ”Arta conversației”

Mic tratat despre teoria relativității generalizate

Ideile lui Riemann se dovedesc valabile în practica economico–politico–culturalo–științifico-(…)o românească. Aici, totul este într-o altă… dimensiune!

(…)

Este singura explicație, pentru tot ce se întâmplă… Aici, suntem pionieri! Ceva pur românesc… Un pionierat mai mare decât zborul lui Vuia…

(…)

De ce?

(…)

De-aia!

(…)

”De-aia!” este un răspuns impersonal și specific. Are corespondent în folclor un alt impersonal: ”Foaie verde”

(…)

Foaie verde foaie lată
ce-aş începe înc-o dată
Să-mi iau viaţa în răspăr
poate dau de adevăr!”/1/

(…)

Revin la Herr Riemann…

(…)

Riemann a conceput o teorie, ”Über die Hypothesen, welche der Geometrie zu Grunde liegen”/”Despre ipotezele care stau la baza geometriei”, în care a introdus conceptul de „varietate diferențială cu ”n” dimensiuni”, presupunând o interacțiune dintre spațiu și materie, ghidat de principiul: ”legile Naturii devin mai simple și unificate atunci când sunt considerate într-un spațiu cu mai multe dimensiuni decât spațiul nostru obișnuit”…

(…)

Dar, Riemann suferea de depresie… Se crede că depresia este cea care i-a deschis canalele sensibilității către dimensiunile suplimentare… Și aici, asemănarea este tulburătoare! Într-adevăr, aceste dimensiuni au ceva tulburător…

(…)

Ca și-n practica economico–politico-culturalo–științifico-(…)o românească! Da!

(…)

De ce?

(…)

De-aia!

(…)

E de cercetat, dacă, nu cumva, strămoșii lui Riemann au fost daci… Sau romani… Oricum, el pare a fi foarte român… O fi rudă cu mine… Sau cu tine… Mai știi? Doar noi nu mai știm în câte dimensiuni trăim… Sau… Nu doar noi? Cred că nici nu ne interesează. Mai că-mi vine să scriu că nu-i rău…

(…)

De ce?

(…)

De-aia!

(…)

De multe ori, m-am întrebat de ce sunt curios…

(…)

În urmă cu câţiva ani, n-am putut să dorm, deoarece nu găseam răspunsul la întrebarea: de ce 111111111 x 11111111 = 1234567887654321? L-am întrebat pe bunicul, iar bunicul mi-a spus: ”de-aia!” Am început să mă liniştesc…

(…)

De ce m-am liniştit?

(…)

De-aia!

(…)

Totuși, mai aveam o nedumerire: de ce fractalul este forma geometrică fragmentată, cu proprietatea că orice parte a acestuia reprezintă o copie mai mică a întregului? De ce? Această neliniște mi-a dărâmat cunoștințele de aritmetică, de geometrie şi de… cibernetică. Nici teoriile lui Riemann nu-mi mai plăceau… Chiar mi-am temperat ironic orgoliile… De ce? Ah! Desigur: ”de-aia!

(…)

Revin, la ce spunea bunicul… El îmi șoptise: ”Ce poţi face azi, lasă pe mâine! Sau pe poimâine… Nu da zilei, încărcătura ta, satrapule!” Deh, cine nu are bătrâni, să nu-i mai împuşte! Cum, de ce? De-aia!

(…)

Hei! I-auzi!

(…)

De-aia!” are rol… terapeutic, confirmând rolul ignoranței…

(…)

Totuși… De ce ți-e frică, de-aia nu scapi!

(…)

De ce râzi?

(…)

Aha! Ți-a dat Dumnezeu gură…

(…)

De ce?

(…)

Aici ironia încetează. Ignoranța devine un abis… Trebuie să aibă limitele ei… Mai ales cea din practica economico–politico-culturalo–științifico -(…)o românească!

(…)

Când te uiți prea mult într-un abis, începe să-ţi placă! Deși ai senzația că tu intri în el, este invers… El intră în tine! Sau și-și!

(…)

Pentru mulți, abisul este o oglindă specială… Este singura oglindă de care sunt mulțumiți! În el nu te vezi invers… Vezi invers! Oricât de urât ai fi… Astfel, abisul devine un produs extrem de… cosmetic. De ce? După studiile lui nenea Pavlov, ar trebuie să răspunzi: de-aia! Terapeutic vorbind, e bine s-o spui, dar nu-ți forma un reflex… Pavlov, după ce i-a murit câinele, i-a dus mâncare în continuare… Iar menajera îi aprindea lui Pavlov becul… fix la ora cinci!

(…)

Ignoranța face Lumea ciudată şi din ce în ce mai puţin instruită. Să nu ne mai mirăm, când un student (fie el şi american!) crede că Ludwig van Beethoven a fost un… câine! De-aia începem să nu mai facem deosebirea dintre o simfonie şi un lătrat…

(…)

Constatare.

Cam o 30% din folclorul românesc preamărește ignoranța, 60% preacurvia și restul… restul. De ce? Răspunsul îl știți… E pur românesc! Dreptatea și adevărul nu par a fi contemporane cu noi…

(…)

N-aș vrea să jignesc… Cer iertare cu ceva… ”pur și simplu” :

Foaie verde de mărar,
Fă-mă, Doamne, măcelar,
Pune-mi un cuţit în mâini
Ca să tai… frunză la câini!”/2/


Final.

Deci ideile lui Riemann se dovedesc valabile în practica economico–politico–culturalo–științifico-(…)o românească. Aici, totul este într-o altă dimensiune… Istoricește vorbind, noi, românii, nu Riemann, am deschis drumul spre teoria relativității generalizate… Aici, suntem pionieri!


Concluzie.

Românul folosește ”de aia” ca pe o aprobare a teoriei relativității generalizate…
Totul e relativ. Adevărul de aici e o eroare dincolo. Adevăr dintr-un punct de vedere şi falsitate dintr-altul. Toate principiile sunt contradictorii în ele însele.” /3/


/1/ Costel Zăgan – ”Doine de (s)pus la rană
/2/ epigramă de Iulian Dămăcuș (din arhiva personală a lui Gheorghe Culicovschi)
/3/ Giovanni Papini – ”Un om sfârşit

Mic tratat despre isihasmul trăirilor

***

– Ai o sută de saci cu cărţi! De ce ţii, nene, cărţile-n saci?

– Să nu fugă cultura!

– Şi… ai citit toţi sacii?

– Vreo şaizeci…

– Restul?

– Restul… nu-i rest! Am senzaţia că i-am citit! Cred că ştiu mai mult ce este în ei, decât în ceilalţi… Astfel, ştiu ce mai am de făcut!

– Nu pari fericit!

– Nu par? Nu sunt!

– Motiv?

– Am! Nu vrea nimeni ca să-i desigileze… Cultura n-o poţi ţine prea mult închisă…Ne-deschiderea este rană şi nefericire. Cred că, nici religia nu e religie, dacă nu e culturală… Nu pot crede, dacă nu mă îndoiesc „cultural”!

– Totuși, crezi!

– Da! Cei patruzeci de saci mă vor ajuta să-L exprim pe Dumnezeu.O să-i deschid…  Sunt mucenicii însoţitori spre mântuire, dascalii pentru concentrarea interioară şi predispoziţia binelui, lămuritorii empirismului vieţii mele… Ei îmi sunt călăuza pentru isihasmul trăirilor la temelia credinţei.

 Prin credinţă a adus Abel lui Dumnezeu o jertfă mai bună decât Cain!

– Așa-i!

(…)

Pentru ca dragostea mea pentru Tine şi pentru semenii mei să crească, ajută-mă, Doamne, să citesc și să cred!

Doamne-ajută! Doamne-ajută! Doamne-ajută!

(…)

Nu uita: haina omului dezvăluie ce face, cititul, cine este!

  • Sacii cu cărți te împiedică să acuzi exteriorul, pentru că nu mai ai umbre interioare… Astfel, trăirile tale au isihasmul lor.

***

Mic tratat despre ”borderline personality disorder”

***

Orice asemănare cu realitatea, este! Am văzut la… tine.

Și…

Te întreb:

Ai mândrie? 

  • On ne sait jamais!

-Dacă ai, ”borderline” ai! Te-ai de-realizat…

(…)

Uite… Ți-am găsit jurnalul… Cu voia ta, îl răsfoiesc… Să mă dumiresc, ca să ne… sfătuim.

***”***

Astăzi mă simt ca o tumoră epitelială borderline de ovar. Verdict: nici cert benign, nici franc malign…

(…) 

De la un prieten.

(…)

        Zăresc  piscul muntelui-de-pietate

        Și voi face

        Din timp și lacrimi

        Un evantai  de stres-anxietate…

*

        Știu  că tot mai multe  mistere

        Or să mă caute

        Nu mai am timp și lacrimi

        Dat-am anilor franca-mea-durere… /1/

(…)

M-a întrebat cineva, ieri, care este lucrul cel mai important pe care l-am învăţat, ca să nu-mi pierd minţile? M-am blocat! N-am putut răspunde imediat: era să-mi pierd minţile! Era…

(…)

Acum?

(…)

Iată: zăresc trecând pe lângă mine maşina de la pompe funebre!  Îmi revin și-s bine. Mult mai bine! Eu nu-s acolo…

(…)

Scriu, ca să nu uit: nu-mi voi pierde minţile, pentru c-am devenit bună prietenă cu moartea! Moartea înţelege că un bun prieten n-o va trăi pe pământ. Ştie că-mi sunt un biet chiriaş în trup!

(…)

Ştiţi ce mai cred? Cred că, dacă aş primi toate durerile lumii, mi-ar fi mai uşor… Chiar şi toate vinile… S-ar anihila una pe alta… Dacă aveţi, trimiteţi-mi-le! M-aş simţi mult mai bine! Nu fiţi egoişti, trimiteţi! Orice şi oricâte… Le număr, le cântăresc, le îmbălsămez…  alte „servicii”!  Apoi, le las să se anihileze… Nici nu ştiţi ce distractiv este! De-abia m-am putut opri din râs… Ca să scriu… Ce? Aceasta… Ha! ha! ha! Reiau râsul… Începe anihilarea? Da! Aşa procedez… Râd!

 (…)

Iau o pauză! Zâmbesc ușor. Tac. Gândesc!  ”Cea care a primit toți trandafirii lumii, n-a dăruit niciunul!”  Da! Nici nu râd, nici nu plâng… Mi-e mai ușor! Pot să merg la terapie.

(…)

Brusc, am un teribil sentiment al unei Singurătăți Abisale și al unor alunecări profunde, line, care îmi dau colosala  senzație că Lumea s-a… stricat.

(…)

Mesajul meu nu se adresează roboților, nici altor produse fabricate în tactul liniei de montaj… E pentru cei care stau în chilia din care au alungat muntele de plictiseală…Celor care merg spre…

(…)

Spre terapie…

(…)

Pe uşa coridorului lung şi umed scrie „Cabinet de psihoterapie”. Trec prin „zonă”… O voce dogită (tutun şi votcă?): ”Să-mi spui, printr-o metaforă, ce este viaţa?”  Deh! Şabloane… de manual! Iar răspunsul ar putea fi interesant.  Încetini alunecarea pe coridor… „Viaţa mea a fost un dans după muzica pusă de alţii! Pe ăştia cu muzica, n-am putut să-i aduc la cabinet!”

Pfui! Începui să merg mai drept decât șarpele beat… Paralizai!  Mă credeam  singurul DJ din lume capabil să-l detronez pe Armin van Buuren… În cabinet era unul ”mai talentat” decât mine!

(…)

Ieși el. Intrai eu…

(…)

Doctore, mereu sunt deprimată. Indiferent de ce aş face, tot nu pot să scap de depresii. Mă poţi ajuta?

Doctorul mă privi atent şi-mi spuse:

Vino, la fereastră!

Îl urmai la fereastră, iar doctorul continuă:

Vezi cortul acela de acolo? Ei, acela este cortul unui circ vestit care tocmai a ajuns în oraş. Au multe numere interesante, în special cele ale unui clovn. Am auzit că acest clovn îi face pe toţi să râdă mult. Sunt sigur că el te va face să râzi şi o să te simţi bine şi, astfel, o să uiţi de depresia ta.

Mă întorsei şi murmurai:

-Doctore, eu sunt acel clovn!

(…)

Sfatul medicului: ”Data viitoare când ai de gând să-ţi arunci ţoalele, nu te dezbrăca!” Bun sfat! Mai ales, dacă m-ar lua doctorul în brațe…

(…)

Începui să mă simt ca o tumoră epitelială borderline de ovar:  nici cert benign, nici franc malign. O nedumerire… Dacă mi-ar fi cunoscut şi celelalte cusururi, m-ar fi sfătuit mai mult?

(…)

Acum.

(…)

Îmi vine să scot peștii din ape ca să nu se înece… Mi-e teamă.

(…)

Din teamă vine şi tăcerea ucigaşă…  Ucide şi mă ucide.  Numai când gândesc că la umbra marilor copaci iarba nu creşte şi că nu se poate face plajă, înnebunesc de groază…

(…)

Mă recompun…

(…)

Păi…

(…)

Nu mi-am promis o grădină cu trandafiri. (Văzusem ”I never promised you a rose garden”… Știi? ) N-am căutat dreptatea absolută…. N-am vrut să fiu mai nebună decât sunt… Am vrut doar liniște… Am vrut să mă recompun… Pentru aceasta, am vrut libertate… Grădină de trandafiri am avut…  Libertate? Nu! Cei care m-au învățat să fiu liberă n-au fost niciodată liberi… M-au învățat prostii. Ca să mă recompun, trebuie să învăț să fiu altfel-liberă… Libertatea este mai scumpă, decât trandafirii lumii…Parcă miroase mai frumos…

(…)

 “Hey! Teachers! Leave them kids alone!

(…)

De ce?

(…)

Ca să-și trăiască nebunia neconsumată! Scuzaţi-mă! Nu e bine să fii sinceră, când eşti nebună… Dar poți?

(…)

Totuși…

(…)

Nebunia este modalitatea mea de a gândi subtil. Eu am citit ce vor scrie alții! Știu cum se poate câștiga o luptă care nu a început. Nu mă interesează măreția Universului, pentru că mă… cunosc. Eu am reușit să demonstrez că Oedip n-a fost tatăl fratelui său mai mic… Și nici mama.

(…)

(…)

-Ai o privire interesantă! Privești ca Brâncuși la piatră!

-Mi-e sufletul nebun! Am așteptări!  În realitate, privesc lumea, ca piatra pe Brâncuși!

(…)

Eine neue Richtung? Endlich… O nouă direcţie?  În cele din urmă… Dau din mâini pe stradă, pentru că mă emoționează Lumea… Dagegen ist kein Kraut gewachsen! / În schimb, nu există niciun leac!  La naiba! Vorbesc în mai multe limbi. Deodată! (Maybe I am like him in that way. / Poate că semăn cu el, în sensul ăsta.)

(…)

Sunt om mai complex, decât îmi imaginez. Cu frământări…  (…)  Vreau, dar nu-mi găsesc ”leacul”, când mi-s tulburată… Îmi trebuie perspective mai mari şi nu pot să-mi aleg înălţimea potrivită din care să mă privesc. Întreaga viaţă am fost netratată… Nu ştiu unde plec, când plec… Mă vreau doctor de suflet. Nu pot să-mi fiu doctor de suflet, dar merită să-ncerc. Nici alţii nu vor reuşi, dar merită să-ncerce. Cei care cred că reușesc sunt acei arhitecți care nu încetează să-și admire eșafodul construit…

(…)

Numai Dumnezeu poate! EL este singurul profesor care nu poate deveni elev…  Eu  pot deveni. Și tu. Să-L întrebăm! Ca să nu tragem concluzii suficiente din premise insuficiente…

(…)

Știi?

(…)

Privind un copac, te-ai întrebat cum a crescut el fără să-i spună cineva ”te iubesc” ? Copacii cresc și fără iubirea oamenilor. Le este suficientă cea a lui Dumnezeu… Copacii au certitudini… Oamenii vor… Ei au doar… umor. Sunt înecați în beţia relativităţii a tot ce este omenesc și-n plăcerea stranie născută din certitudinea că nu există certitudine… Vorbe de la Kundera…. Și de la mine… Da! Suntem ființele triste care au umor…

(…)

Uite…

(…)

Mă arde temperatura

De mi se vestejește… cultura!

Trosc-fleoșc!

Fleoșc-trosc!” /2/

(…)

Je veux  écrire

Dans la langue de Shakespeare…

Toi, tes eyes, ton nose, tes lips adorables…

(…)

Dar..

(…)

Există raționamente care, atunci când cad, nu se mai ridică… Se târăsc pe fundamente (solide!) regăsite în răspunsuri… conștiente.

(…)

Și tot așa… Până…

” Mi  s-a  curbat  crucea, Doamne!

După  spate…

Îndreaptă-mi  crucea, Doamne!

Lasă-mi  spatele

Curb-etern spre Tine!” /3/

(…)

Caut sens.

(…)

Mda! Pe scara vieții, indiferent în ce sens merg (înot), cobor… Da! Știu… Viața este acel ”the curious case” prin care mărșăluiești cu ”mândrie și prejudecată”, imaginându-te pe ”la più bella strada del mondo”

(…)

La naiba! Încep să vorbesc ca un terapeut… Păi, ce fac aici? Scriu sau mă… traumatizez?! Sunt stăpână (încă!) doar pe cuvintele pe care nu le-am grăit;  dar sunt robul celor rostite…  ”Totul ar fi borderline: revenirea miraculoasă, fără aparate, după sute de ani de amnezie, sau, la fel de bine, amnezia… întipăririlor înselor. Nevoia de Cuvânt e o negare a firescului.”

(…)

Știi? Renunț. Renunț la mine în favoarea mea… De aceea, astăzi, mă simt ca o tumoră epitelială borderline de ovar:  nici cert benign, nici franc malign.

***

Concluzie.

Nu ajungem toţi un Hannibal Lecter sau dr. Samantha Waters… Observarea lumilor semenilor se poate face prin inacţiune fizică…  Trebuie să fie făcut (doar) un mic sacrificiu neuronal (programat!)… Nu trebuie ”să credem” filmele care au ridicat gradul de conştientizare al unui criminal profiler la rangul de super-profesie… Separarea realităţii de ficţiune n-ar trebui să fie  acţiune, ci inacţiune… Nespecializat, Hannibal Lecter ar fi fost… om bun. Pe Terra, refacerea vieţii se poate face prin anihilarea absolută a… sofisticatului. De restul se vor ocupa, apoi, organizatorii de evenimente şi laboratoarele de vise… Altfel, ne muşcă hibridul psiho-legal sub forma forensic-psychologists… Totul ar fi borderline… De mediu!

***

Sfat.

Am citit. Crează-te pe tine. Sensul vieţii nu constă în a te regăsi, pentru că nimeni n-are răbdare să observe aceasta... Poate eu, dar e cam puțin… Meriți, mai mult! Oricum, viața oamenilor constă în anxietate şi îngrijorare… Anxietate ai, îngrijorează-te mai puțin! Pe Terra, refacerea vieţii se poate face prin anihilarea absolută a… sofisticatului. Scapă de mândrie!

_____________________________

 /1/ D&D- ” Dat-am anilor

/2/ D&D – ”Mi-s

/3/  D&D – ”Curbare eternă

Mic tratat despre pedagogia stresului

***
Obiceiurile pământului (consuetudinile sau cutumele), prin respectare, micșorează numărul gândurilor… Pur și simplu, respectând cutumele, acționezi pe baza unui algoritm cunoscut. E bine? Depinde de sens… Pe de-o parte, sunt eliminatoare de stres, dacă acestea nu sunt obositoare prin ele însele, pe de altă parte, reduc sforțările creative, prin lipsa gândirii… Oricum, cutumele lucrează cu adevăruri acceptate care, evident, nu mai sunt supuse verificărilor directe ale unei minți iscoditoare… ”Dacă totul concordă cu ideile noastre ne dispensăm de verificare și evenimentele obișnuite ne dau cu totul dreptate.” [1] Adică, în cea mai mare parte a timpului, adevărul trăiește… pe credit. ”Gândurile și ideile noastre au curs atâta vreme cât nimeni nu le refuză, ele trăiesc pe credit. Așa cum biletele de bancă presupun o rezervă metalică fără de care întreg ritmul financiar s-ar prăbuși, tot așa adevărurile presupun o verificare, confruntarea directă cu faptele.” [2]
(…)
Respectând tradițiile, o perioadă a vieții, mulți oameni gândesc… în rate. (Nu-i bai! Oricum, ”toți oamenii simt, într-un anumit fel, o duioșie a vieții…” [3] ) Pragmatismul le este protector, prin eliminare de stres, pentru că tradiția reprezintă iluzia permanenței…

(…)

Sfântul Ioan Damaschin, în „Dogmatica” , separă cuvântul rostit de cel nerostit (gândul), spunându-ne: „Cuvântul mintal este o mișcare a sufletului, care are loc în gândire fără de nicio exprimare. Pentru aceea de multe ori, chiar când tăcem, desfășurăm în noi înșine o întreagă vorbire…[…] Cuvântul rostit […] este vestitorul gândirii. Potrivit acestei calități ne numim cuvântători”.

(…)
Totuși, omul cult nu poate accepta adevărul fără verificări directe. El nu va putea judeca adevărul ca pe un tablou sau o operă de artă, dintr-o unică privire… Prin întrebări de raționament: „De ce…?, De ce aici…?, De ce așa…?, De ce acum…?” cutumele devin o importantă sursă de stres. Omul cult (paradoxal?) nu este pragmatic și nu poate gândi în rate… Gândirea lui, chiar dacă este sursa multor chinuri, este și ”izvorul bucuriilor ideale și al contemplațiilor dumnezeiești”.[4]
(…)
Totuși…
(…)
Firile oamenilor sunt asemenea; obiceiurile îi despart” [5]
(…)
Întrebare.
(…)
De ce nu sunt toți oamenii culți? (Întrebarea e generatoare de zâmbete…)
(…)
Răspuns.
(…)
– Pentru că ”nu este ușor să dezrădăcinezi din suflet, fără efort, obișnuințele greu de urnit!” [6] Obișnuințele devin indicatoare pentru subconștient… Și, e greu, pentru că nu-ți prea vine să faci ”mămăligă-n ceaun cu microunde” [7] … (Răspunsul nu generează zâmbete…)
***
Concluzia.
Obiceiurile pământului (consuetudinile sau cutumele), prin respectare, micșorează numărul gândurilor… Omul cult nu poate accepta adevărul fără verificări directe. El nu va putea judeca adevărul ca pe un tablou sau o operă de artă, dintr-o unică privire… El gândește. De multe ori, ”în afara cutiei”… Deci nu se bazează prea mult pe consuetudini…

Gândirea este sursa multor chinuri… Pentru omul cult, tradiția nu reprezintă iluzia permanenței. El este posesorul unei atipice stări a organismului despre care nu se poate spune că inexistența ei nu înseamnă… moarte. Acesta este stresul!
(…)
Omul cult este un… stresat. Așa este… viu.
(…)
Cu duioșie, aș putea spune că, paradoxal, aceasta-i cutuma lui: stresul! Cred că stresul ar trebui tratat și din punct de vedere pedagogic. O să fac eu treaba aceasta… Consider pedagogia o știință [8] , deși, mulți ani, am fost convins că-i și știință, și artă, și [9]… Mizez pe acumulările istorice [10] înregistrate în procesul de maturizare al pedagogiei, nu numai ca artă didactică, ci, în primul rând, ca ştiinţă socioumană specializată în studiul educaţiei şi al instruirii…

Este nevoie de un tratat mai… mare. Voi folosi ideile prezentate de Comenius în „Didactica magna” (adaptare după „Pampedia”) ,  reluate de Jean Jaques Rousseau în „Emile, sau despre educație” (1762), propunând o nouă paradigmă, care poate fi actualizată astăzi sub denumirea de paradigmă a raportării stresului la particularitățile educabilului, indiferent de sex…

Va urma.
***
Concluzia concluziei.
Omenirea este suma consuetudinilor pământului, consuetudini care-l aruncă, fără știința înotului, într-o mare de stres.
***
_______________________________________________________

[1] W. James, ”La pragmatisme”, p.190
[2] W. James, ”La pragmatisme”, p. 190 -191
[3] Albert Camus (1913 – 1960)
[4] E. Caro – filosof francez , 1826-1887
[5] Confucius, A, XVII, 2
[6] Teodor al Edesei, ”Theoreticon”, Filoc. gr. 1,325,31.
[7] Valeriu Butulescu – ”Frunze fără ram

[8] Fullat Octavi (”Filosofías de la educación”, Barcelona: CEAC, 1979. 430 p), defineşte pedagogia drept „o știință umană, alături de economie, antropologie, geografie, etnologie, istorie, politologie, psihologie, filozofie, filologie, care are ca obiect de cercetare diversele activități umane.

[9] Émile Planchard (”Introducere în pedagogie”, București: EDP, 1976) considera că „pedagogia este știința și arta educației”, definiţie acceptată, în principiu şi pe larg pe toate meridianele lumii. „Divergențele nu apar decât atunci când este vorba să se explice sensul termenilor care o compun. Ce este o «știință»? Ce este o «artă»? Ce este «educația»?”, arată Émile Planchard

[10] Din perspectivă istorică modernă, I. Jinga şi E. Istrate (Manual de padagogie. București: BIC ALL, 2006. 567 p) consideră că pedagogia este „știința de a modela personalități, în conformitate cu anumite finalități la care un anumit individ sau o anumită colectivitate umană aderă în mod deliberat.

Mic tratat despre cartea vieții mele

Când m-am născut, n-aveam decât trei cărți în casă: ”Ivik – omul zăpezii”, ”L’Attaque du moulin” (E. Zola) și ”Soroc de viață și soroc de moarte” (E. M. Remarque). Le primiseră ai mei, odată cu sacii de făină cumpărați de la magazin. Cărțile nu se vindeau și… Au fost primele cărți pe care le-am citit… Inclusiv ”L’Attaque du moulin”(n-am înțeles o iotă, pentru că era în franceză)… Cum n-aveam alte cărți, le-am citit pe acestea de mai multe ori. Inclusiv ”L’Attaque du moulin”. Din care n-am înțeles o iotă…

(…)

Mi-am promis, atunci, că o să vizitez Alaska, o să învăț limba franceză și o să mă fac tanchist…

(…)

După clasa a treia, mi s-a mărit biblioteca cu 67%… Am primit ca premiu „Prâslea cel voinic și merele de aur” (P. Ispirescu) și „Punguța cu doi bani”(I. Creangă). Dacă aș fi reușit, mai devreme, să leg literele în cuvinte, aș fi avut cel puțin zece cărți…

(…)

Au trecut anii… Doar în Alaska n-am ajuns. Încă. Fairbanks International Airport mă așteaptă. Am în bagaj ”Ivik – omul zăpezii”… Cartea vieții mele.

Mic tratat despre „sindromul băncii”

Când văd o bancă îmi vine să mă așez… jos. Chiar sub! Cred că am „sindromul băncii”… Nu-l găsiți în „tratate”.
(…)
Vă explic eu.
(…)
Cred că am stat prea mult în bănci… Indiferent de nivelul la care au ajuns, cei care stau în bănci se simt… elevi/studenți. Am avut colegi cu grade mari universitare… Când se așezau în bănci îmi șopteau: ” Dacă pici pe subiect, nu pune cotul pe lucrare. Dacă pic eu, fac la fel!” Am întâlnit un caz în care cel de lângă mine avea un doctorat în plus față de profesorul examinator… Deh! Când te așezi în bancă, după mulți ani de școală, te „prinde” nesiguranța „picării” pe subiect… Acesta este „sindromul băncii”. Se atenuează, dacă ai lângă tine un coleg de treabă.
(…)
Cred că m-a „prins” și pe mine sindromul… De aceea, când văd o bancă, îmi vine să mă așez pe jos… Mai ales,  când pe bancă nu-i nimeni… Dacă n-am de la cine să mă inspir sau să-mi sufle cineva? Așa, stând pe jos, nu mă vede examinatorul și nu-mi pune întrebări… Dacă-i de scris, mă pot „chiorî” cât vreau la „fițuicile” mele!
(…)
Avantajul sindromului.
Dacă banca nu-i la umbră, scapi de insolație.

***

Dacă demnitatea este o suprafață plană cu asperități, „sindromul băncii„ o face suprafață plană… oglindă.

***

Concluzia:

Unde încetează știutul, începe ”sindromul băncii”, care ucide siguranța de sine, dar, paradoxal, crează noi relații sociale.

Mic tratat despre Tarzan

***
Început de poveste…
Tarzan a fost crescut de maimuțe.
Continuarea poveștii…
Când s-a făcut mare, s-a îndrăgostit de Jane. Nu s-a îndrăgostit de o maimuță. De ce? Simplu! Maimuțele l-au educat ca să-și vadă lungul nasului…
Sfârșitul poveștii…
Știind cu exactitate lungimea nasului, Tarzan n-a mai avut prea multe dificultăți emoționale, deși a avut numeroase procese cognitive speciale, jocuri de rol, conversații catehetice și constructivism social…
***

Mic tratat despre sânge

***

Je chante sans crier bien haut

Ni plus doucement, mais il le faut…

***

Îmi zvâcnești când curgi

Tu, sânge, de ce-mi plângi?

***

II me semble parfois que mon sang coule à flots,

Ainsi qu’une fontaine aux rythmiques sanglots

 (…)

Mi te-ntinzi – în lumina nopții-

Pe scândura porţii…

***

Cette âme qui se lamente

En cette plainte dormante…

 ***

(D&D-2001)