Mic tratat despre pedagogia stresului

***
Obiceiurile pământului (consuetudinile sau cutumele), prin respectare, micșorează numărul gândurilor… Pur și simplu, respectând cutumele, acționezi pe baza unui algoritm cunoscut. E bine? Depinde de sens… Pe de-o parte, sunt eliminatoare de stres, dacă acestea nu sunt obositoare prin ele însele, pe de altă parte, reduc sforțările creative, prin lipsa gândirii… Oricum, cutumele lucrează cu adevăruri acceptate care, evident, nu mai sunt supuse verificărilor directe ale unei minți iscoditoare… ”Dacă totul concordă cu ideile noastre ne dispensăm de verificare și evenimentele obișnuite ne dau cu totul dreptate.” [1] Adică, în cea mai mare parte a timpului, adevărul trăiește… pe credit. ”Gândurile și ideile noastre au curs atâta vreme cât nimeni nu le refuză, ele trăiesc pe credit. Așa cum biletele de bancă presupun o rezervă metalică fără de care întreg ritmul financiar s-ar prăbuși, tot așa adevărurile presupun o verificare, confruntarea directă cu faptele.” [2]
(…)
Respectând tradițiile, o perioadă a vieții, mulți oameni gândesc… în rate. (Nu-i bai! Oricum, ”toți oamenii simt, într-un anumit fel, o duioșie a vieții…” [3] ) Pragmatismul le este protector, prin eliminare de stres, pentru că tradiția reprezintă iluzia permanenței…

(…)

Sfântul Ioan Damaschin, în „Dogmatica” , separă cuvântul rostit de cel nerostit (gândul), spunându-ne: „Cuvântul mintal este o mișcare a sufletului, care are loc în gândire fără de nicio exprimare. Pentru aceea de multe ori, chiar când tăcem, desfășurăm în noi înșine o întreagă vorbire…[…] Cuvântul rostit […] este vestitorul gândirii. Potrivit acestei calități ne numim cuvântători”.

(…)
Totuși, omul cult nu poate accepta adevărul fără verificări directe. El nu va putea judeca adevărul ca pe un tablou sau o operă de artă, dintr-o unică privire… Prin întrebări de raționament: „De ce…?, De ce aici…?, De ce așa…?, De ce acum…?” cutumele devin o importantă sursă de stres. Omul cult (paradoxal?) nu este pragmatic și nu poate gândi în rate… Gândirea lui, chiar dacă este sursa multor chinuri, este și ”izvorul bucuriilor ideale și al contemplațiilor dumnezeiești”.[4]
(…)
Totuși…
(…)
Firile oamenilor sunt asemenea; obiceiurile îi despart” [5]
(…)
Întrebare.
(…)
De ce nu sunt toți oamenii culți? (Întrebarea e generatoare de zâmbete…)
(…)
Răspuns.
(…)
– Pentru că ”nu este ușor să dezrădăcinezi din suflet, fără efort, obișnuințele greu de urnit!” [6] Obișnuințele devin indicatoare pentru subconștient… Și, e greu, pentru că nu-ți prea vine să faci ”mămăligă-n ceaun cu microunde” [7] … (Răspunsul nu generează zâmbete…)
***
Concluzia.
Obiceiurile pământului (consuetudinile sau cutumele), prin respectare, micșorează numărul gândurilor… Omul cult nu poate accepta adevărul fără verificări directe. El nu va putea judeca adevărul ca pe un tablou sau o operă de artă, dintr-o unică privire… El gândește. De multe ori, ”în afara cutiei”… Deci nu se bazează prea mult pe consuetudini…

Gândirea este sursa multor chinuri… Pentru omul cult, tradiția nu reprezintă iluzia permanenței. El este posesorul unei atipice stări a organismului despre care nu se poate spune că inexistența ei nu înseamnă… moarte. Acesta este stresul!
(…)
Omul cult este un… stresat. Așa este… viu.
(…)
Cu duioșie, aș putea spune că, paradoxal, aceasta-i cutuma lui: stresul! Cred că stresul ar trebui tratat și din punct de vedere pedagogic. O să fac eu treaba aceasta… Consider pedagogia o știință [8] , deși, mulți ani, am fost convins că-i și știință, și artă, și [9]… Mizez pe acumulările istorice [10] înregistrate în procesul de maturizare al pedagogiei, nu numai ca artă didactică, ci, în primul rând, ca ştiinţă socioumană specializată în studiul educaţiei şi al instruirii…

Este nevoie de un tratat mai… mare. Voi folosi ideile prezentate de Comenius în „Didactica magna” (adaptare după „Pampedia”) ,  reluate de Jean Jaques Rousseau în „Emile, sau despre educație” (1762), propunând o nouă paradigmă, care poate fi actualizată astăzi sub denumirea de paradigmă a raportării stresului la particularitățile educabilului, indiferent de sex…

Va urma.
***
Concluzia concluziei.
Omenirea este suma consuetudinilor pământului, consuetudini care-l aruncă, fără știința înotului, într-o mare de stres.
***
_______________________________________________________

[1] W. James, ”La pragmatisme”, p.190
[2] W. James, ”La pragmatisme”, p. 190 -191
[3] Albert Camus (1913 – 1960)
[4] E. Caro – filosof francez , 1826-1887
[5] Confucius, A, XVII, 2
[6] Teodor al Edesei, ”Theoreticon”, Filoc. gr. 1,325,31.
[7] Valeriu Butulescu – ”Frunze fără ram

[8] Fullat Octavi (”Filosofías de la educación”, Barcelona: CEAC, 1979. 430 p), defineşte pedagogia drept „o știință umană, alături de economie, antropologie, geografie, etnologie, istorie, politologie, psihologie, filozofie, filologie, care are ca obiect de cercetare diversele activități umane.

[9] Émile Planchard (”Introducere în pedagogie”, București: EDP, 1976) considera că „pedagogia este știința și arta educației”, definiţie acceptată, în principiu şi pe larg pe toate meridianele lumii. „Divergențele nu apar decât atunci când este vorba să se explice sensul termenilor care o compun. Ce este o «știință»? Ce este o «artă»? Ce este «educația»?”, arată Émile Planchard

[10] Din perspectivă istorică modernă, I. Jinga şi E. Istrate (Manual de padagogie. București: BIC ALL, 2006. 567 p) consideră că pedagogia este „știința de a modela personalități, în conformitate cu anumite finalități la care un anumit individ sau o anumită colectivitate umană aderă în mod deliberat.