Mic tratat despre „sindromul băncii”

Când văd o bancă îmi vine să mă așez… jos. Chiar sub! Cred că am „sindromul băncii”… Nu-l găsiți în „tratate”.
(…)
Vă explic eu.
(…)
Cred că am stat prea mult în bănci… Indiferent de nivelul la care au ajuns, cei care stau în bănci se simt… elevi/studenți. Am avut colegi cu grade mari universitare… Când se așezau în bănci îmi șopteau: ” Dacă pici pe subiect, nu pune cotul pe lucrare. Dacă pic eu, fac la fel!” Am întâlnit un caz în care cel de lângă mine avea un doctorat în plus față de profesorul examinator… Deh! Când te așezi în bancă, după mulți ani de școală, te „prinde” nesiguranța „picării” pe subiect… Acesta este „sindromul băncii”. Se atenuează, dacă ai lângă tine un coleg de treabă.
(…)
Cred că m-a „prins” și pe mine sindromul… De aceea, când văd o bancă, îmi vine să mă așez pe jos… Mai ales,  când pe bancă nu-i nimeni… Dacă n-am de la cine să mă inspir sau să-mi sufle cineva? Așa, stând pe jos, nu mă vede examinatorul și nu-mi pune întrebări… Dacă-i de scris, mă pot „chiorî” cât vreau la „fițuicile” mele!
(…)
Avantajul sindromului.
Dacă banca nu-i la umbră, scapi de insolație.

***

Dacă demnitatea este o suprafață plană cu asperități, „sindromul băncii„ o face suprafață plană… oglindă.

***

Concluzia:

Unde încetează știutul, începe ”sindromul băncii”, care ucide siguranța de sine, dar, paradoxal, crează noi relații sociale.