Mic tratat despre o urare sânnicorească

Viața?

La naştere, Destinul ne pune-n frunte un scenariu pentru  Viaţă.  Dar, Destinul este prost regizor. Nu ne spune cum să jucăm…  Adesea, regia pe care ne-o facem sau ni se face, este la fel… Proastă! N-ar fi mai bine, ca “să improvizăm” ad-hoc non-stop? Poate că şi Destinul ar fi vrut să ne spună aşa…

(…)

Viața are două fiice gemene : împlinirea și ratarea! Ție, mie, vouă ne sunt roluri de jucat. Nu poți refuza rolul, destinul (acel regizor…) nu admite refuzul ! Joacă, joacă ! Pentru siguranța ta, roagă-L pe Dumnezeu să-ți fie sufleor!Te rog, roagă-L ! Nu fii, un al doilea Ralph !

(…)

Cine-i Ralph?

Ralph Barton, unul dintre cei mai mari creatori de desene animate ai Americii, înainte de a-şi lua viaţa, a lãsat urmãtorul mesaj, găsit pe perna sa: „Am avut parte de câteva impasuri, de mulţi prieteni şi de mari succese; am schimbat mai multe neveste şi mai multe case, am cãlãtorit prin marile ţãri ale lumii, dar sunt sãtul sã tot inventez mijloace prin care sã umplu 24 de ore din 24.[1]

(…)

Eu?

Eu trebuie să respect viaţa. Și atunci, când cred că ea nu mă respectă… (…) I-aş „scoate ochii”, dar nu pot. Mi-e teamă! N-am cum să ştiu mai multe despre ea… Mi-e teamă că ştie ea mai multe despre mine…  Nici să fac pe mielul blând nu pot: n-am două vieţi! Oricum, aş suge la o oaie stearpă… Nici nu pot s-o iau peste picior! Că-mi pune piedică!  Ehei! De câte ori… (…) Deci, cinste şi consideraţiune suprapuse peste cel mai profund respect şi peste cea mai profundă teamă! Să-mi trăiești viață!

(…)

Tu (el, ea)?

Tu eşti prietenul sau duşmanul cuiva. Omul are şi prieteni şi duşmani. Tu exiști într-o asemenea dualitate. Ciudat e când vei constata că, dacă încerci să reduci numărul de duşmani, nu creşte, în egală măsură, cel de prieteni… Poate nici n-ai făcut prea multe… Continuă să faci bine şi duşmanii dispar mai uşor! Începe, mai întâi, cu tine. E timpul! Fă-ţi un bine! Ia-te-n brațe și ieși cu tine-n lume! Nu sta mult! Întoarce-te repede! Vei constata că ți-ai făcut un bine, fără ca să-ți faci dușmani… Deci… Fă ieșiri și reveniri rapide! Așa, n-ai timp să constați că tocmai timpul ți-e dușman… Iarăși, îți faci un bine! Vezi? Între timp, găsește-ți un prieten pentru… între timpi! Nu-i prea bine ca numărul prietenilor tăi să fie  unu și să nu te cuprindă…

(…)

Noi, voi, ei, ele?

Nu trebuie să ne plictisească trăitul. ,,Plictiseala lungeşte ziua şi scurtează viaţa.’’[2]

Omul zilelor noastre se plictiseşte pentru că viaţa spirituală a apus în el. Şi-a tocit curiozitatea… Aşa se face că omul plictisit încearcă să omoare timpul: stă fără rost ore întregi în faţa unui televizor, iese din casă, spre a se îndrepta către nicăieri, doarme peste măsură, consumă cât mai mult alcool etc. Plictiseala apare din odihna neduhovnicească. De aceea, nu am întâlnit şi nici nu vom întâlni vreodată creştini, în adevăratul sens al cuvântului, care să afirme că se plictisesc. Ei au relaţii, iar de acestea nu se satură niciodată. Astfel, ne putem explica de ce unii monahi, care îşi petrec toată ziua stând într-o chilie, nu sunt un depozit de plictiseală.  Pentru că ei, stând în chilie, vorbesc cu Dumnezeu. Plictiseala nu apare la o anumită oră sau într-o anumită zi. Scriitorul francez Georges Bernanos descrie minunat plictiseala: „E ca un fel de pulbere. Te mişti încolo şi încoace şi n-o vezi, o respiri, o înghiţi, când strănuţi, când bei, dar e atât de fină, atât de uşoară, că nici nu-ţi scârţâie măcar între dinţi. Dar, dacă te opreşti măcar o singură clipă, o şi simţi întinsă pe obraz, pe mâini.[3]

Se întâmplă, de câteva ori, să ai în faţă oameni plictisiţi. Timpul petrecut cu ei istoveşte… Ai sentimentul că te afli în faţa unor morţi. Le vorbeşti fără să-ţi vorbească, iar la final eşti privit ca şi când atunci ai fi apărut lângă ei. Iar acest lucru e posibil, nu pentru că tu, cel ce le-ai vorbit, ai fost neinteresant, ci pentru că ei caută să „omoare timpul”. Și… „Nu războiul, ci plictiseala va fi cea care va duce lumea la pieire!” [4]

(…)

Pentru tine.

În genunchi sau cu capul în stele, nu poţi trăi decât când te rogi…  Altfel, vezi tu cum! Evită să trăieşti pe spate sau pe burtă… Ştii, de ce! (…) Nici în dungă, nu-i comod…  Aşa că, ascultă comanda:  drepţi!

Pentru voi.

O urare cotidiană, sânnicorească:

  • Puneți-vă, în fiecare dimineață, în ghete!

––––––––––––––––––––––––––

[1] Bill Bright – ”Jesus and the Intellectual”
[2] Tudor Muşatescu
[3]Jurnalul unui preot de ţară“, 1999
[4] Paul Evdokimov