Mic trata despre lumea bogată în săraci de suflet

***
Triada Spirit-Suflet-Trup este Sfânta Creaţie numită Om. Sunt părţile lui lăuntrice. Teză, Antiteză şi Sinteză… Sunt „donaţia” mascată, într-un contract de comodat, a lui Dumnezeu pentru fii Săi. [Duh/spirit – „Duhul lui Dumnezeu m-a făcut, şi suflarea Celui Atotputernic îmi dă viaţă” – Iov 33:4 ; Suflet – „Omul dintâi Adam a fost făcut un suflet viu” – 1 Corinteni 15:45 ; Trup – „Căci ţărână eşti, şi în ţărână te vei întoarce” – Geneza 3:19.] Utilizarea se face pe o perioadă determinată şi are o singură clauză: comodatarul să dovedească că este un bun proprietar!
(…)
Dar…
(…)
Oamenii sunt mari creatori de speculații. Cele mai mari sunt noțiunile de spațiu și timp. Motivația a fost că oamenii au nevoie de repere… Le-au creat! Au crezut că pot defini nașterea și moartea. Făcând aceasta, au spus adio libertății… Nu știu dacă Dumnezeu ar fi vrut-o. Nu știu… Nașterea și moartea sunt dintotdeauna. La fel, trecerea din una în cealaltă! O blasfemie poate fi folosirea acestor noțiuni… Astfel, inevitabil, oamenii vor să știe vârsta lui Dumnezeu și locul lui în Univers. Dacă ar putea, i-ar pune GPS lui Dumnezeu! Nu l-ar vrea nici pe Dumnezeu liber! Nu l-ar vrea… Uită că Dumnezeu nu ne-a dat termen pentru Judecată. N-a precizat nici ora și nici sala!
(…)
Sunt oameni care, de sărbători, L-ar vrea pe Dumnezeu numai pentru ei…
(…)
Sărbători. Ne umplem de milă. Ne vrem buni creștini… Îl rugăm pe Isus să-şi continue jertfa pentru noi. Uităm ce-am făcut până-n sărbători… Uităm. Uităm că, uneori, am uitat de Dumnezeu… Sperăm că, poate n-o fi băgat El de seamă şi-l luăm „prin învăluire”… Începem noi prin a-I „da exemplu”, trecând iertarea pe „foc automat”. Nu ne prea trece prin cap să ne gândim la păcatele noaste… Iertăm de-a valma. Păcatele altora. Parcă suntem Dumnezeu! Iertăm greşiţilor noştri, cu speranţa ascunsă că, în contrapartidă, vom fi iertaţi de poverile acumulate înainte de sărbători… Vrem vindecare, în timpul cel mai scurt! Poate că El, foarte ocupat fiind cu păcatele altora, nu ne va mai „ţine socoteala” şi ne va ierta… Oricum, El e mare şi bun! Nu? (…) Aici nu este valabil ce se spune despre acela care este tăbăcit de suferinţă, cum că va sfârşi prin a se chinui singur… Nu! Cel lipsit de credinţă nu se poate mântui iertându-se singur sau iertând pe alţii, ci rugându-se lui Dumnezeu ca să-l ierte. Doar Dumnezeu iartă de păcate! Altfel, ne creăm sublimul nostru religios… Aşa, cum scria Nae Ionescu: ”… Aici tocmai asta e sublim în religia noastrã: desrãdãcinarea subiectivismului şi a sentimentalismului, obicinuit sã centreze toate întâmplãrile asupra noastrã înşine, şi punerea noastrã absolutã în slujba unei realitãţi transcendente nouã. Iertarea, în domeniul relativ al personalului, e la locul ei: pentru cã noi neexistând ca „noi”, insulta ce ni se face nu are obiect, nu existã pur şi simplu. Iertarea greşelilor gresiţilor noştri echivaleazã cu indiferenţa faţã de rãul care ni se face, pentru cã acest rãu noi nu-l simţim, nu trebuie sã-l simţim. Aşa fiind, iertarea nu e un principiu de moralã, ci o metodã terapeuticã pentru prelucrarea noastrã personalã. Dar, atunci, iertare pentru pãcate împotriva legii (dumnezeeşti) nu existã pentru noi; ea nu stã în mâna noastrã, ci în mâna lui Dumnezeu; singur Dumnezeu poate sã ierte. Noi nu! Ar fi prea mare îndrãznealã şi orgoliul acesta ne-ar pierde. Încetaţi deci, mieluşei ai lui Dumnezeu, cu risipa de generozitate. Non de re tua agitur!
(…)
Sau, ca să ne fie clar: Nihil deis sine Deo!
(…)
Totuși, lumii nu-i este prea clar…
(…)
Lumea a mers cum a mers, până când oamenii s-au „specializat” în treburile ei. Necazuri iniţiale a avut fiecare individ, dar viaţa era colectivă. Apoi, după „specializări”, s-a inversat, a devenit o viaţă de individualităţi. Adică o viaţă fără univers („ Nu există univers decât în colectivităţi…”- Nae Ionescu). Un Egoism Universal. Principiile lui călăuzitoare se găsesc în „Manualul de Pradă” sub deviza „ Sans génie et sans esprit!”, colectivul de redacţie fiind Clasa Politică cu „specialiştii” ei. Un manual pentru o lume bogată în săraci de suflet.
(…)
Mie a început să-mi fie clar.
(…)
Îmi curg sentimente din streaşina frunţii… Se scurg, prin mine, spre tălpi. Le calc cu grabă… Să nu le călcați voi, oamenilor! Încă mai aveți călcătura cardiomiopatică!
(…)
Și uit.
(…)
Pentru că uit, păstrez mai puţine dureri. Sunt om, pentru că uit! Când uit, iert… Dacă trece o zi fără să iert, a trecut ziua în care mi-am adus aminte… Ducă-se! Sunt om şi pentru că-mi aduc aminte… Iertaţi-mă, voi! Veţi trăi o zi frumoasă. Profundă, adeseori neînţeleasă, iertarea rămâne cea mai de preţ comoară a fiecăruia. Este oglinda care ne reda propria faţă…
(…)
”Eu te iert, o creatură/Din cauza Creatorului tău.” (Yunus Emre, sec XIV)
***
Final.
Seara plâng Pământului căruia i-a părut rău că, în timpul zilei, a pierdut, prin mine, un pumn de ţărână… Ziua, îmi fericesc ochii cu privirea, iar când se înserează, lăcrimez şi-i spun luminii: „Acum mi-am dat seama că datorită ţie, văd! Tu eşti raza întunericului meu!” Apoi, îi reamintesc Pământului că-i voi restitui pumnul de ţărână… Înmuiat! Să poată construi altceva…
***