Mic tratat despre dăltuire

Mi-a plăcut să sculptez. Trupuri și chipuri. Câțiva ani… De fiecare dată, ce-mi ieșea era mai frumos decât realitatea…

(…)

În sufletul meu n-a fost loc nici pentru invidie, nici pentru ură, ci numai bucurie pe care o poți culege de oriunde și oricând.” Așa grăit-a Brâncuși. Și, l-am crezut! Am știut că aici era ceva… La Brâncuși era adevărat. Da! El eliberase sculptura de preponderența imitației mecanice a naturii. Eu, imitam frumos… Era cazul încetării!  A face oamenii mai frumoși decât sunt, nu-i nicio bucurie. În acest caz, se stârnesc uri și invidii… Dar…  Dar, nici la rangul de epigon n-am ajuns.

(…)

Ură? Invidie? Nu… Doar consolare… Ministerul Culturii  nu mi-a refuzat ”operele”, pentru că nu i le-am oferit…

(…)

Of! Mi-e dor de dălţile mele… Am dat cu ele-n lemn şi-n piatră de parcă aş fi vrut să modelez lumea. Văzând „Sfinxul”, cineva mi-a luat-o înainte…  M-am lăsat. Nu mă puteam pune cu Dumnezeu la dăltuit…  Și-mi era dor de Brâncuși.

(…)

Acum, dorul mă arde. Dacă mi-aş aduce aminte cum se ţine dalta, m-aş apuca… L-aş ajuta pe Dumnezeu la dăltuire. Of, lume! Ar trebui…

(…)

Dumnezeu vrea ca viaţa să mi-o dăltuiesc… Trebuie să-mi amintesc! E timpul să profit de „spărturile” lumii, ca Michelangelo de marmura pentru David… Să şlefuiesc ceva şi pentru mine! E timpul! Cu ”narexul de 3” îmi voi aranja „încruntările”… În lemn de prun… Apoi, tot aşa! Nu numai oamenii schimbă dălţile, dar şi dălţile schimbă oamenii! La dălți!

(…)

La dălţi! E posibil ca să-mi iasă din daltă, din nou, ceva mai frumos decât realitatea… Nici cu lacrimile, darămite cu dalta, n-am vrut să profanez mormintele amintirilor dureroase…. Este nevoie de mult frumos. Chiar și de ceva mai frumos ca realitatea… ”Frumosul este echitatea absolută”, iar ”lumea poate fi mântuită prin artă”. Tot Brâncuși… Și l-am crezut. Și mi-e mai dor de Brâncuși.

________________

D&D- 1998 (ultima dăltuire în lemn de prun…)
_________________________________________
***
“Privește înspre mine cu compasiune. Nu mă abandona. Nu mă abandona, Maica mea!”
***