Mic tratat despre darul vorbirii

Sunt un atât de comun, că-mi pare bine.Cu nimic nu ies în evidență… Mulți fac mai bine lucrurile decât mine. Nu-i bai! Nu-s supărat. Totuși, pot să fac și eu ceva care nu-i la îndemâna oricui… Pot să vorbesc, foarte ușor, în nouă limbi, deodată… Necazul meu este că n-am cu cine să port o astfel de conversație…
(…)
Când eram mai tânăr și puteam vorbi în numai patru limbi (deodată!) am întâlnit un partener de discuție. Era fetița de 5 ani a gazdei… Nu știu ce mi-a venit, am întrebat-o, printr-o frază care conținea cuvinte în română, sârbă, germană și maghiară (limbile străzilor din Timișoara…), dacă îi este foame… Mi-a răspuns, arătându-mi frigiderul: ”Nene, daje mir torta!” Exact în limbile în care am întrebat-o… Apoi, mi-a povestit, în patru limbi (deodată!), ce-a făcut la grădiniță… Amândurora nu ne era greu să ne înțelegem… Cuvintele ne-au fost pensule de pictor, combinatoare de cuvinte aidoma culorilor, fără de care miezul conversației n-ar mai fi fost… un pastel.
(…)
Duhul nostru a rostit silabe, direct din inimă, cu ajutorul gurii, ocolind mintea…
(…)
Anii au trecut… Fetița de atunci e mare și vorbește cinci limbi fluent. Eu am mai învățat vreo patru, dar nu vorbesc niciuna bine… Mi-a rămas un fond de 800-1000 de cuvinte din fiecare (din limba română mi-au rămas ceva mai multe…) Desigur, îmi sunt suficiente ca să mă descurc prin lume…
(…)
Cum a fost posibil să uit atât de mult?
(…)
Simplu…
(…)
Fetița despre care vă povestesc a avut o mamă pe jumătate unguroaică, jumătate româncă, iar tatăl era pe jumătate neamț și pe jumătate sârb… La cei 4-5 ani ai ei nu reușea să separe limbile pe care le auzea în familie… Crescând, a reușit să le separe și le vorbește fluent pe toate… Și avea/are cu cine…
(…)
Eu am învățat acasă, mic fiind, o singură limbă… Și pe aceea aproximativ… N-am avut cu ce s-o amestec… Mai târziu, viața mi-a cerut să mai învăț vreo câteva… Așa, ca să am ce uita, până la un minim de cuvinte, din fiecare… Mai ales că nici n-am avut cu cine să le folosesc… Iar meseria mea, de prea multe ori, m-a izolat de lume… Ca să nu-mi uit limba mamei mele, scriu zilnic câte ceva… Deprinderea de-a mă exprima în mai multe limbi (deodată!) mă mai ”sâcîie”… De aceea, când scriu, pun paranteze ca să trag aer în piept și ca să mă concentrez la ce-am de spus în limba mea… Apoi, pun (adesea, prea multe!) virgule ca să expir… A scrie pentru mine e și un act de oxigenare a creierului… Și de-a ieși din izolare. Chiar dacă nu știu, cum ar trebui, limba română…
(…)
Știu ce zic filologii în legătură cu fondul de ”basic language”, ce metode susțin pentru a învăța limbi străine… Treaba lor! Important este ca oamenii să comunice între ei… Mai mult sau mai puțin academic. Oricum, o limbă, în totalitatea ei, n-o cunoaște nimeni. Nici gramatica ei… Totuși, trebuie apreciate eforturile unora de-a vorbi corect… Și de criticat eforturile unor academicieni de-a îmbogăți cel mai bogat fond de cuvinte… (Nu cu mulți ani în urmă, „a lectura” nu era propriu limbii române… Acum,  academicienii „lecturează” din greu…)
(…)
De ce nu există, cineva care să știe perfect o limbă? N-am altă explicație decât aceea că oamenii nu sunt… perfecți. Ne-a dat Dumnezeu darul vorbirii… Dar…
(…)
“Și toți s-au umplut de Duh Sfânt și au început să vorbească în alte limbi după cum le da Duhul să vorbească … toți se mirau, se minunau și ziceau unii către alții… Îi auzim vorbind în limbile noastre lucrurile minunate ale lui Dumnezeu (Fapte 2:4,7,11)”… Când oamenii au fost cuprinși, pentru prima dată, de Duhul Sfânt, toți au vorbit ”în limbi”. “Limbile” erau înțelese de toți. Nu era nevoie de darul tălmăcirii. I-a lăsat Dumnezeu pe oameni să alegă ce limbă vor s-o vorbească… “Cine vorbește în altă limbă se zidește pe sine însuși (1 Cor. 14:4).” Vorbirea mai multor limbi este zidire spirituală… Zidirea spirituală este sumă de ”esențe”. De aceea, după ce înveți o limbă străină, pe care, apoi, n-o mai folosești multă vreme, rămâi cu ”basic language” (esența!)… Poți să ceri o bucată de pâine, o cană cu apă și poți să-i mulțumești lui Dumnezeu…
(…)
Iar când poți vorbi în mai multe limbi deodată, înseamnă că poți trăi singur… Problema este că eu nu vorbesc în mai multe limbi, eu ”amestec” mai multe limbi… Dar… “Tot așa și voi dacă nu rostiți cu limba o vorbă înțeleasă, cum se va pricepe ce spuneți? … De aceea, cine vorbește în altă limbă să se roage să aibă și darul s-o tălmăcească (1 Cor. 14:9,13)”…
(…)
N-am acest dar… Trebuie, până la urmă, să vorbesc bine o singură limbă… Îl pot șopti lui Dumnezeu… în românește. Inspir, expir și… încerc. Încerc să fiu atât de comun, ca să pot comunica. “Dar în Biserică voiesc mai bine să spun cinci cuvinte înțelese ca să învăț și pe alții, decât să spun zece mii de cuvinte în altă limbă (1 Cor. 14:19)”…
(…)
Uite…
(…)
Deși limba română și limba maghiară îmi permit să exprim un număr mare de înjurături porcoase, combinația celorlalte limbi mă cenzurează… serios. Ce-o fi? (…) Aici, nici aici filologii nu mă prea ajută… Tot în Biblie… “Prin urmare, limbile sunt un semn nu pentru cei credincioși, ci pentru cei necredincioși (1 Cor. 14:22)”…
(…)
Of!
(…)
Sunt un atât de comun, că-mi pare bine. Cu nimic nu ies în evidență… Mulți fac mai bine lucrurile decât mine. Nu-i bai!
(…)
Doamne, ce frumos sună-n capul meu ”nu-i bai!”, adică ”aici је kein probléma!”…
(…)
Ș-apoi…
(…)
”Atmosfera din Sud-Est nu-i foarte ospitalieră
Vorbim apăsat și sacadat ca o mitralieră!” (Vlad Dobrescu – ”Turnul Babel”)
***

I–auzi! Cântecul și vorba dulce (numai pe românește…): ”Supărat badea-i de-asară… Nu-i bai!”