Mic tratat despre simbioaza ”cap-picioare”

Fericirea este ca ecoul: răspunde, dar nu vine! Cred că-i surdă, nu-i și mută. Adesea, răspunde neîntrebată! Deh! Nu are cei şapte (şase!) ani de-acasă… Cam nesimţită! Şi nesimţitoare.
(…)
Sau eram eu aşa… Mda! Dacă aş fi păţit ce-a păţit cel care se jeluia că n-avea ghete, m-aş fi potolit când aș fi văzut un om fără picioare… Dar, atunci, nu-mi prima voinţa conştiinţei despre mine însumi! Atunci…
(…)
Chiar aşa, atunci nici nu mi-am dat seama că aveam picioare… Dacă n-aveam picioare, ar fi trebuit să am cap… Ceva ar fi trebuit să am, nu? Doar se spune: unde nu-i cap, vai de picioare! Invers… La naiba! Corect, ar putea fi: acolo unde nu-i cap, picioarele sunt fericite! Merg unde vor… Așa credeam…
(…)
Acum?
(…)
Da! Deși n-o simt, fericirea e… la picioarele mele. Știu și de ce n-o simt : până acum nu mi-am îmbrățișat (niciodată!) picioarele! De ce? Pur și simplu, nu m-a dus… capul!
(…)
Acum, încep să-mi dau seama de importanța picioarelor. Aș vrea să mi le îmbrățișez. Mi-s precaut, totuși…
(…)
Aud șoapte! Capul (vai!) îmi șoptește că nu-i prea bine să iau viața peste picior, pentru că-mi pune piedică, nu-mi pune fericire… Deh! Capul… El, ca șef al nefericirilor, nu vrea (în ruptul lui!) să-și piardă din puteri. Iar eu am un cap căpos care-mi repetă că fericirea-i ceva ca un ecou… Cred că-i doar surdă, nu-i surdo-mută…
(…) Oricum, asocierea cap-picioare m-a dus, adesea, spre infinitul prost, cum spun filosofii. Adică am adunat prea multe ”lucruri” ca să-mi umplu hăul neliniștii din mine… Îmi căzuse iubirea în iubirea de ceva… O nefericire. De aceea, șeful nefericirilor (capul!) are un obicei: ostoiește o nefericire cu una mai mare. De parcă aș fi primit nefericirea ca moștenire… (…) Mai târziu am aflat că, de fapt, nefericirile și simbioza cap-picioare m-au salvat. M-au salvat de o metastază generală a sufletului: mândria. Fără mândrie, picioarele pot să urce… mai ușor, chiar dacă primul pas a fost o… cădere. Am căzut, ca să simt că-s viu…. Cu fericirea cam surdă. Surditatea fericirii îmi permite să calc peste pericole, capcane și iluzii… E un mers de creștere… Înțeleg că nu-i bine să fiu la cheremul chefului…
(…)
N-ar trebui să uit: simbioza cap-picioare mi-a adus pe pământ picioarele adânc înfipte în nori. Și m-a împiedicat să calc bunătatea în picioare…


Dorință-urare.
Să nu-mi ia picioarele locul capului, iar capul să nu se oprească din… ”mers”!