Mic tratat de iertare

***

Motto: ” În totul am dat greș,

dar cum n-aveam ambiții,

probabil acest tot să nu fi fost nimic.”[1]

________________________________________________________

***

Iertare.

A ierta cu gura și a ierta cu adevărat sunt a nu face și a face. Când ierți pe cineva, nu mai trebuie să pomenești răul pe care ți l-a făcut. Nu… Te vei comporta ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

(…)

Ieri, mi-am amintit toate relele pe care mi le-am făcut. Nu mă iertasem! Ziceam că… Aveam o legătură ruptă cu mine. Ieri.

(…)

Nu! Nu mă iertasem… Tot ieri, i-am iertat pe toți. Nu-mi aminteam ce mi-au făcut. Ceva îmi făcuseră… Știam (doar!) ce le-am făcut eu lor.

(…)

Azi, îmi pare rău de… mine. Tot azi, îmi dau șanse de iertare. “De șaptezeci de ori câte șapte.” [2] Adică la infinit. Și de câte ori voi greși… Adică și mâine. Așa-s eu, bun cu mine!

(…)

Încep să mă compar… cu mine. Cu voi m-am comparat! Și v-am iertat!

(…)

Totuși: ”să nu judece cizmarul dincolo de sandală!”[3] De tot și de toate iartă numai Dumnezeu. După slujba de înmormântare…

(…)

Dar…

Ne vrem buni creştini… Îl rugăm pe Isus să-şi continue jertfa pentru noi. Uităm ce-am făcut până-n rugăminte… Uităm. Uităm că, uneori, am uitat de Dumnezeu… Sperăm că, poate n-o fi băgat El de seamă şi-L luăm „prin învăluire”… Începem noi prin „a-L da exemplu”, trecând iertarea pe „foc automat”. Nu ne prea trece prin cap să ne gândim la păcatele noaste… Iertăm de-a valma. Păcatele altora. Parcă suntem Dumnezeu! Iertăm greşiţilor noştri, cu speranţa ascunsă că, în contrapartidă, vom fi iertaţi de poverile acumulate înainte de sărbători… Vrem vindecare, în timpul cel mai scurt! Poate că El, foarte ocupat fiind cu păcatele altora, nu ne va mai „ţine socoteala” şi ne va ierta… Oricum, El e mare şi bun! Nu? (…) Aici nu este valabil ce se spune despre acela care este tăbăcit de suferinţă, cum că va sfârşi prin a se chinui singur… Nu! Cel lipsit de credinţă nu se poate mântui iertându-se singur sau iertând pe alţii, ci rugându-se lui Dumnezeu ca să-l ierte. Doar Dumnezeu iartă de păcate! Altfel, ne creăm sublimul nostru religios… Aşa, cum scria Nae Ionescu: ”… Aici tocmai asta e sublim în religia noastrã: desrãdãcinarea subiectivismului şi a sentimentalismului, obicinuit sã centreze toate întâmplãrile asupra noastrã înşine, şi punerea noastrã absolutã în slujba unei realitãţi transcendente nouã. Iertarea, în domeniul relativ al personalului, e la locul ei: pentru cã noi neexistând ca „noi”, insulta ce ni se face nu are obiect, nu existã pur şi simplu. Iertarea greşelilor gresiţilor noştri echivaleazã cu indiferenţa faţã de rãul care ni se face, pentru cã acest rãu noi nu-l simţim, nu trebuie sã-l simţim. Aşa fiind, iertarea nu e un principiu de moralã, ci o metodã terapeuticã pentru prelucrarea noastrã personalã. Dar, atunci, iertare pentru pãcate împotriva legii (dumnezeeşti) nu existã pentru noi; ea nu stã în mâna noastrã, ci în mâna lui Dumnezeu; singur Dumnezeu poate sã ierte. Noi nu! Ar fi prea mare îndrãznealã şi orgoliul acesta ne-ar pierde. Încetaţi deci, mieluşei ai lui Dumnezeu, cu risipa de generozitate. Non de re tua agitur!”

(…)

Să ne rugăm!

(…)

Rugăciune.

Oricât de fascinant ne-ar părea Paradisul, fiecare dintre noi vrea să ajungă în el cât mai târziu. E legarea de viaţa aceasta. Ne spunea Patriarhul Justin… Noi ce ne spunem? Că vrem să ne legăm de urât… Cum ne este viaţa aceasta? Urâtă, după cum ne-am făcut-o şi insistăm să ne-o facem… Ce ştiau dacii şi noi nu ştim? Ei mergeau râzând la moarte… Ştiau că au ucis, că au furat, că şi-au trădat apropiaţii, că l-au înjurat pe Zamolxes, că au făcut cele de nefăcut… Apoi, mustrarea a început cu un zâmbet amar, transformat în hohotul atenuat de mântuire din călătoria spre moarte… Râsul a fost semnalul conştienței. Istoriceşte vorbind, prin transformarea râsului în grimasă cotidiană (în urât!), ne-am pierdut conştienţa… Ne mai putem salva, pentru că, nu întâmplător, Iisus s-a rugat pe cruce: „Părinte, iartă-Le lor, că nu ştiu ce fac.”[4]

(…)

Poate ne mai rugăm şi noi… Nevoie este! Prin rugăciune uităm clipa de acum pentru clipa viitoare. Devenim lucizi. Aşa începem să trăim cum trebuie, pentru că orice luciditate pătrunde în sfera religiozităţii… „Orice religie adevărată este o religie a lucidităţii”, ne spune Anthony de Mello. [5] Lucizi fiind, vom înţelege că „rugăciunea e poruncă, postul e poruncă, iubirea de vrăjmaş e poruncă şi de asemenea moartea e poruncă, mai puţin popularizată între oameni. Dar oamenii ce fac? Îşi apără viaţa asta, îşi apără sinele, îşi apără egoismul lor şi îşi încurcă mersul lor duhovnicesc. În mintea omului se dă luptă între Dumnezeu şi diavol. Dumnezeu e ascuns în poruncile Sale şi satana împiedică împlinirea voii lui Dumnezeu”.[6]

(…)

Când vom conştientiza că viaţa trebuie să fie frumoasă, îi vom da o palmă satanei… Pe cel bolnav psihic îl poţi ajuta, dacă este conştient de boala sa… Să fim conştienţi! Să ne ajutăm! Să ne rugăm! Pentru cel sănătos, mărturisirea greșelii nu-i slăbiciune, e forță… Faptele nu pot fi tăinuite, pentru că rămân în tine… ”Privește înăuntru tău: acolo vei găsi izvorul binelui, izvor nesecat; dar sapă necontenit…”[7]

(…)

Perfidia-i ecuație cu necunoscute complicate: necinste, neloialitate, viclenie, fățărnicie, ipocrizie, trădare… Rezolvarea e complicată, greu de rezolvat de rațiune și tot la voia lui Dumnezeu ajungi pentru soluție. Rugăciunea nu-i ecuație, pentru că nu are necunoscute… E hohotul atenuat de mântuire.

(…)

Rugăciune și iertare .

Să te poți ruga și să poți ierta sunt daruri de la Dumnezeu. Așa ne tâlcuiește Sfântul Efrem.

”Așa, Doamne, Împărate, dăruiește-mi ca să-mi văd greșelille mele și să nu osândesc pe fratele meu!”

(…)

Concluzie.

Om fiind, am înțeles că, deși rugăciunea nu-i ecuație, pentru că nu are necunoscute, „orice religie adevărată este o religie a lucidităţii”… Iertarea nu e un principiu de moralã, ci o metodã terapeuticã pentru prelucrarea noastrã personală, fiind hohot atenuat de mântuire… De tot și de toate iartă numai Dumnezeu. Sau, ca să-mi fie clar: Nihil deis sine Deo!

***

_______________________________________________________________

[1] Fernando Pessoa (1888 – 1935) – ”Tutungerie”

[2] Matei, 18, 22

[3] Pliniu cel Bătrân (23 – 79) – ”Istoria naturală”

[4] Luca 23, 34

[5] “Spiritualitate înseamnă trezire. Majoritatea oamenilor, chiar dacă nu ştiu asta, sunt adormiţi. Ei s-au născut adormiţi, trăiesc adormiţi, se căsătoresc în somn, nasc copii în somn, mor în somn fără să se trezească vreodată. Nu înţeleg niciodată farmecul şi frumuseţea acestui lucru pe care noi îl numim existenţa umană. Ştiţi că toţi misticii catolici, creştini, necreştini, indiferent de credinţă, indiferent de religie, sunt unanimi într-un singur lucru: că totul e bine, totul e bine. Chiar dacă totul este o harababură, totul este bine. Ciudat paradox, desigur. Dar, în mod tragic, majoritatea oamenilor nu ajung să vadă că totul este bine, pentru că sunt adormiţi. Au doar un coşmar.” (Anthony de Mello • Awareness, The Perils and Opportunities of Reality)

[6] Părintele Arsenie Boca – ”Gânduri”

[7] Marc Aureliu – ”Către sine însuși”