Mic tratat despre grădina de trandafiri

Nu mi-am promis o grădină cu trandafiri. Grădină de trandafiri am avut… Grădinile de trandafiri sunt peste tot, chiar dacă unele au grădinari daltoniști… Totuși, ce mi-am vrut? Păi, n-am vrut să caut dreptatea absolută! N-am vrut să fiu mai nebun decât sunt. Am vrut doar liniște. Am vrut să mă recompun… Pentru aceasta am vrut libertate. Libertate? Da, dar nu-i peste tot! Nici cei care m-au învățat să fiu liber n-au fost liberi… M-au învățat prostii. Ca să mă recompun, a trebuit să mă-nvăț să fiu altfel-liber… Libertatea este mai scumpă decât trandafirii lumii… Și miroase mai frumos… Îmi vreau și trandafiri. Aș vrea ca trandafirii să-mi cadă din cer, la fel cum ninge… Învăț să miros! Mirosul trandafirilor se duce-n inimă, libertatea-mi miroase-n creier… Un miros discret.
(…)
– Hey you!
– How? Me?!
– I beg your pardon, I never promised you a rose garden!
– (…)
– Hey! Teachers! Leave them kids alone!
(…)
– How? Me?!
(…)
Me.
(…)
Azi-noapte, pe la trei, toţi oamenii arătau la fel. În visul meu! Nu mai ştiam cine era bărbat sau femeie şi nici cine era cutare sau cutare… Semănam între noi! Am transpirat brusc… Ce coşmar! Nu mai ştiam pe cine iubeam, am iubit, voi iubi… Pe toţi, nu puteam! Sunt mai „restrictiv”.
(…)
L-am întrebat pe Dumnezeu:
– Ce mă fac, Doamne? Pe cine să iubesc acum?
– Pe tine, fiule! De tine, eşti sigur că eşti tu!
(…)
M-am calmat. Puteam să iubesc. Ah! A sunat ceasul! Pentru prima dată, suna și nu-mi păsa. Mă apucase, deja, un dor de mine… Deși nu-mi promisesem o grădină cu trandafiri… Grădină de trandafiri am avut… Grădinile de trandafiri sunt peste tot, chiar dacă unele au grădinari daltoniști… Da, dar eu nu mi-s daltonist. Văd frumosul! Și-mi aminti ce-am ce scrisesem despre ”estetica meandrelor”:
”În clipa în care frumosul a împăcat în conştiinţa unui individ susceptibilităţile lui, el devine atotputernic. În clipa aceea, individul uită de suferinţă, de bucurie, de adevăr, de minciună şi, atunci, nu se mai întreabă dacă înaintea sa zace trupul istovit de beţie şi de boală al haimanalei de pe uliţe, sau se împleteşte, graţios, un buchet de roze parfumate şi nici nu mai vrea să ştie dacă armonia vrăjită de sunete şi culori este mărturia veşniciei şi a universului întreg ori este sărbătoarea unei clipe de nălucire… Vrea, doar, să mai izvorască şi să-şi curgă viaţa pe alte meandre…”
Da. Așa vreau. I-ar ție: ” I beg your pardon, I never promised you a rose garden!”