Mic tratat despre înstrăinare

***
”Mama a murit la nașterea mea. Tata ar fi putut da vina pe mine. N-a dat. Sau a dat. Nu știu… Nu vreau să știu.”
(…)
Încercând să învăț limba franceză, am descoperit un text care începea așa: ”Aujourd’hui, maman est morte. Ou peut être hier, je ne sais pas. J’ai reçu un télégramme de l’asile: «Mère décédée. Enterrement demain. Sentiments distingués.» Cela ne veut rien dire. C’était peut-être hier. ” /1/
(…)
N-am putere ca să traduc acest text. L-am visat de prea multe ori…
(…)
Ba, mai mult, la un examen, am ”nimerit” acest text și pe autorul lui… L-am rugat pe profesor, ca să aleg alt bilet… ”Care-i motivul?” I-am răspuns, cu primele fraze de mai sus, adăugând (voind să-l contrazic pe Nicolae Iorga): ”Prin înstrăinarea față de mine însumi n-am căpătat nici consecvența, nici stăruința, nici caracterul și nici iubirea oamenilor. De aceea, pentru mine, înstrăinarea nu-i o jertfire. La curs, ne-ați spus, apăsat, că Iorga a avut dreptate, considerând-o așa… Alții, cum ar fi Camus, descriu «starea de înstrăinare» ca fiind ignoranță, nepăsare… Nu pot trata, în acest sens, un asemenea subiect!”
(…)
Simțeam înstrăinarea că-i nenorocire născută din nenorocire. Din nenorocirea primordială… Și, cred că, de atunci, omul își tot spune: ”Pentru ce trăiesc? Ca să mor? Atunci, să mă sinucid? Nu pot, mi-e frică! Să aștept, până vine moartea? De asta mă tem încă şi mai mult. Atunci, trebuie să trăiesc, dar pentru ce? Şi nu pot să scap din acest cerc vicios!” /2/
(…)
Dar…
(…)
Mai târziu, am aflat câte ceva…
(…)
Înstrăinarea nu-i nenorocire pentru toți… Uite…
(…)
”Ceea ce m-a definit ca trăitor al acestei lumi a fost o luptă continuă pentru a afla care este scopul vieţii noastre pe pământ, de ce ne-am născut, pentru ce trăim? (…) Cred cu fermitate că am aflat răspunsul. M-am născut ca să-l cunosc pe Dumnezeu, să cunosc binele şi adevărul. M-am născut să trăiesc pentru Dumnezeu şi în aceste valori să urmez calea vieţii, să lupt pentru o cauză sfântă, pentru idealul măreţ pe care mi l-am făcut. Şi, în sfârşit, m-am născut ca să mor pentru Dumnezeu, cel care este Calea, Adevărul şi Viaţa.” /3/
(…)
Iar…
(…)
Pentru unii e o… alegere. Principiile societăţii contemporane le-au devenit ”o epidemie” care i-ar putea distruge și i-ar putea îndepărta de la ceea ce este esenţial, viaţa… Preferând să se înstrăineze – chiar pe locurile unde s-au născut și trebuie să îmbătrânească – combat ”epidemia”… Eh, uite așa, nenorocirea poate fi și o necesitate… vitală!
(…)
Cei care preferă să se înstrăineze pe alte locuri, ca să combată ”epidemia”, de cele mai multe ori, nu îmbătrânesc… Astfel, nenorocirea poate fi o aventură… mortală! Ils frappent sur la porte du malheur.
(…)
Viața individului, existența umană, în general, nu are un sens rațional precis. Este dificil ca să identifici toate raționamentele acțiunilor noastre… Încercarea este supusă eșecului, dar merită să încerci. Ești ocupat cu combaterea ”epidemiei”, n-o poți trata spre vindecare, dar trăiești suportând mai ușor viața… Pentru mine înstrăinarea nu-i ignoranță, nepăsare… Nici astăzi n-aș putea scrie (la un examen sau…) ce mi-a transmis Camus și au ”descifrat” criticii: ”Le terme «absurdité» décrit cette vaine tentative de l’humanité à trouver un sens rationnel là où il n’en existe pas”… Pentru că Dumnezeu există… Chiar dacă Lumea este, adesea, o piesă de teatru jucată pe întuneric… În acest caz, aș nuanța descrierea decorului: ”Il fait nuit; la scène est éclairée par un rayon de lune… (…) Glou, glou, glou, glou, glou, glou, glou!”
***
_____________________________________
/1/ Albert Camus – ”L’étranger”- Roman (1942)- Paris: Les Éditions Gallimard
/2/ L.N.Tolstoi – ”Cazacii și alte povestiri”, 2000
/3/ Grigore Caraza – „Aiud însângerat”