Mic tratat despre cub

Motto: Perfecţiunea nu are de-a face cu arta. Ca să atragă atenţia, unui cub trebuie să-i fărâmi un colţ…

Viaţa este ”ceva” perfect? Atrage ea atenţia? Cum o atrage?
Când viaţa cuiva este plină de necazuri, neîmpliniri şi suferinţe, atrage atenţia. Şi când viaţa cuiva este plină de împliniri, succese, realizări deosebite, atrage atenţia. Avem o nefirească atenţie pentru vieţile de extrem… Astfel de vieţi atrag atenţia, deci nu sunt perfecte. Se poate vorbi despre o estetică a vieţii…
Ignorată devine viaţa, când nu se află între extreme… Este prea liniştită şi plată. Este asemenea cubului fără colţul rupt. Uităm că, util este cubul fără rupturi, când vrem să construim ceva… La fel de utilă este viaţa fără necazuri şi izbânzi răsunătoare. Este o viaţa fără prea mult stres… Pentru ca oamenii să trăiască perfect, ar trebui ca să nu şocheze. Arta de a nu şoca este un noul curent al vieţii moderne! Se va dovedi că, trăitul fără Marea Atenţie poate să fie o Mare Binefacere!
A trăi poate să fie o artă, viaţa nu… Viaţa ne este utilă, chiar dacă nu-i perfectă! Este lecția despre cub…
Apropo, că veni vorba despre cub, îmi vine în minte o întâmplare a vieții pe care mi-a reamintesc cu duioșie….
Abia intrasem la liceu și-mi venise o idee: să m-apuc de pictură! Îmi șoptise cineva că ar exista clase de pictură la școala de arte din oraș. Pentru Casa Pionierilor eram veteran… Mi-am luat inima-n dinți, m-am înscris și am avut un șoc: trebuia să susțin un test de aptitudini! Crezusem că mă vor testa la română și matematică și, după ce voi fi admis, mă vor învăța acolo să pictez… În sfârșit, m-am prezentat la test! (…) Am fost invitați să luăm loc, fiecare candidat, la câte-o masă pe care erau o coală mare de hârtie și un instrument care mi s-a părut a fi cărbune (păi, la câte baterii spărsesem eu!)…

”Vă rugăm să desenați, cu ce ați ales, un peisaj!”, ne-a spus profesorul (o barbă imensă!) care părea a fi șeful comisiei. M-am blocat! Cum să desenez un peisaj cu cărbunele?! În mintea mea, nu exista peisaj fără frunze și iarbă… Cărbunele n-avea pic de verde-n el… Ce să fac? Or fi peisaje, fără verde?! Mda! Ar fi cele de iarnă! Da, dar cărbunele meu n-avea pic de alb în el! ”Or mai fi și alt fel de peisaje? Cum aș putea să aflu?”, mă întrebam în gând. Mi-a venit o idee…”Ce fel de peisaj ați dori să desenăm?”, am întrebat gâtuit de emoție… Atunci, șeful comisiei (al cărui nume l-am uitat, dar nu i-am uitat imensa lui barbă sub care și-a ascuns zâmbetul) mi-a răspuns: ”Cubist!” Brusc, smogul Londrei năvălise-n mintea mea… (…) Dar, de pe masa unei concurente vecine, o rază de soare mi-a zâmbit. Concurenta se apucase să deseneze. Desena un bărbat la cosit… ”Bun!”, mi-am zis, ”n-ar fi rău să desenez și eu un bărbat!” Cum coasa o amanetase colega, mi-a venit ideea ca să-i pun în mână o sabie (doar eram neam de luptători, nu?)… Și, cum o idee nu vine (niciodată!) singură, am gândit că aveam în buzunar o bancnotă de 25 de lei și că pe bancnote erau desenate chipuri… Mi-am scos, cu ochii-n patru, bancnota din buzunar… Am văzut chipul și cum îl chema pe cel de pe bancnotă: Tudor Vladimirescu! Da! Mă va salva Domnul Tudor. Așa că, l-am desenat pe Domnul Tudor cu sabia lui încovoiată… Totuși, mai trebuia să adug câte ceva, pentru diversificarea peisajului… Mi-am adus aminte de povestea ”Porcul fermecat” și-am băgat, în peisaj, un porc… Pe care l-am făcut cam… pătrat! (…) Acum, peste ani, când privesc cu ochii minții acel peisaj în care Tudor se lupta cu porcul, îmi curg lacrimile… Mai ales, când îmi amintesc cum mi-am intitulat opera : ”Eroismul tovarășului Tudor”! Pe vremea aceea, nu prea era indicat să folosești cuvântul domn… (…)

Convins că i-am dat gata pe bărboșii din comisie, am fost primul dintre candidați care a predat lucrarea… (…)

Fiecare lucrare era analizată de comisie, în prezența concurentului. ”Băiete, lucrarea ta mă arde-n cerul gurii! E de un diletantism teribil!”, mi-a șuierat cel mai bărbos din comisie. ”Pentru Dumnezeu, de ce-ai desenat porcul pătrat?”, a dat din barbă bărbosul. ”Nu pentru Dumnezeu l-am făcut așa, ci pentru o idee de… cubism!”, i-am răspuns eu convins… Atunci, celuilat bărbos din comisie (cu barba un pic mai mică!) i-au căzut ochelarii de pe creștet… ”Tinere, dacă ieșim amândoi, acum, în curtea școlii, ai putea să-mi spui, din ce vezi, ce-ți place mai mult să admiri?” ”Vă pot răspunde direct, îmi place salcia de la intrare!” ”Ce ai admirat la ea?” ”Ramurile! Au un lemn foarte bun! Ies niște fluiere din ramurile acelea…”

”Poți să-mi faci, acum, un fluier?” ”Desigur!”, i-am răspuns. Mi-a adus un briceag. Îl luase de la femeia de serviciu… În cinci minute am început să fluier din… fluier. ”Mda! Putem încerca la sculptură! Să știi că și Brâncuși făcea fluiere când era copil!”, a conchis bărbosul. Am aflat, mai târziu, că la clasa de sculptură nu se înscrisese nimeni… M-au transferat pe mine și pe colega care desenase cosașul… Și ea a făcut o excursie prin curtea școlii… Ei îi plăcuse sigla de pe un capac de canalizare… Nu știu de ce, dar pe ea n-au pus-o să sape…

După doi ani de sculptură, la sfatul profesorului îndrumător, am participat la un concurs oraganizat pentru cinstirea lui Brâncuși. Lucrarea a fost un basorelief. Îmi plăceau mie basoreliefurile… Maestrul meu îmi sesizase apetitul pentru a gândi invers. Era entuziasmat, pentru că reușeam să fac un negativ la care nu mai trebuia să-i fac prea multe corecții… Din toată grupa, eu făceam cele mai multe economii la ipsos și grafit…

Lucrări au fost din multe colțuri ale patriei. Colțul meu a ieșit câștigătorul Marelui Premiu. Lucrarea mea a fost ce mai colțoasă, frumosă, valoroasă etc. Premiul mi-a fost înmânat de surpriza vieții mele: bărbosul cu barba cea mai mare din comisia de admitere la… pictură! Da! Era chiar acel bărbos, teribil de uimit că făcusem porcul pătrat… S-a apropiat de mine și mi-a șoptit: ”Să mai zici că nu-i mare grădina lui Dumnezeu!” ”Grădina nu-i nici mare, nici mică, maestre! E cubică!”, i-am răspuns. În acel moment, barba nu mai ascundea zâmbete. Privirea lui, însă, îmi arăta cerul… Nu știu de ce, dar privirea mi se părea… pătrată! Brusc, realismul mi s-a părut iluzoriu. Începuse să-mi placă ”cubismul”!
(…)
Am înțeles cubismul, în felul meu… Și viața.
Pot să exclam , ca Nichita: ”Ce viață perfectă ar fi fost aceasta, de n-ar fi avut extremități sfărâmate!”
A trăi poate să fie o artă, viaţa nu… Viaţa ne este utilă, chiar dacă nu-i perfectă! Este lecția despre cub… Viața trebuie simțită cu toate simțurile, pentru a fi înțeleasă… Despre viață, cred că nu-i prea bine să folosim condiționalul optativ (ca mod al acțiunii) la timpul perfect “ar fi fost” urmat de introducerea condițională ”doar dacă”…
***