Mic tratat despre mirosul gării

Plouă înspre mine gânduri. Culori. Rafale. Mocănește. Mocnește. Liniștește. 

(…)

Acum plouă unicolor. Mă plouă un gând: să râd-să plâng! În același timp! Plin sunt de gând cu rictus. Țara nimănui este între plânsul și râsul meu. Ca o gară între trenuri. O gară între doi…  Sau o gară pentru doi între șine. Pe șine e sânge. Râs, plâns și sânge. Lung mai îmi este trenul! Lung e drumul de fier! Între râs și plâns. Lung. Prea lung. Și-i sângeriu. Liniile se unesc într-una-n una. Pe margine. O linie pe margine… Ah! Ce imagine! O linie de sânge…  Zvâc!  Atac! Liniște… Plouă. Plouă liniște. Zâmbesc. Unicolor. Gândesc plat fără rictus. Acum. E  bine? Nu știu… Voi ziceți că e bine. Mă rog, numai bine nu e… Dar… Treceți pe la mine! Vă aștept în gară. În gara mea! Gară pentru voi!

(…)

 Vă aștept aci. Singur… Deocamdată. Și cu un singur gând. Fără rictus. Doar  cu sângele meu… Fredonez, după difuzoarele gării:

Sparg ceața cu tălpi sângerânde

Mă duc ades spre niciunde …

Să ard cu tine Soare-n braţe

Mult sânge scurgă-se în astre.

Şi, în etericul zbor negru

Fă, Doamne, sângele celebru !”

(…)

Și mă frămîntă un gând. Un gând în gară…

”- Cât sânge e-n canalizarea oraşului ?

I-am pus întrebarea naşului.

(El ca părinte spiritual

Ştie ce este-n canal !)

*

– Nu-i mult pe cât ai crede fine,

O parte importantă e pe şine !

(Ar vrea să-mi spună mai exact

Dar, e la al treilea preinfarct !)”

 

(…)

E liniște în gară. În gara mea… Plouă înspre mine gânduri de liniștire. Culori. Rafale. Mocănește. Mocnește. Liniștește…

Firicel de praf te cuibăreşti păpădios în sângele meu …

Inima bate invers

Creier lovit de picioare

Ce frumoasă este lumea ! Oare ?

Calc cu dorinţă peste neputinţă …

Lenea din trup mă lasă !

Dulce angoasă …”

*

Mă zbat teoretic şi mă transform real în praf

Păpădios mă cuibăresc apoi în sângele meu

Nu cer iertare, mă iată Dumnezeu !

[Iubire ! Un păcat …

Alt firicel de praf !]”

(…)

Da. Eu, sângele meu și gara…

*

E gangster sângele meu

Când era nebun m-a făcut zeu.

Mă lasă acum sub un afet de tun

El după gratii, eu nebun.

*

 

Sângeriule, când am făcut-o lată

Eram amândoi o baltă …

Şi ne zicea Măritul Soare:

Nu vă-ncălzesc, că vă doare!

*

Acum mai am un singur dor

Ce vine, stă, se duce

La un capăt de coridor

Să-ţi pun şi de la mine o cruce !”

*123

(…)

Acum. E  bine? Nu știu… Voi ziceți că e bine. Mă rog, numai bine nu e… Dar… Treceți pe la mine! Vă aștept în gară. În gara mea! Gară pentru voi!

(…)

Vă aștept. Eu mai sunt în gară. O miros… Oare, care este mirosul gării?

Ca să simt mirosul gării, trebuie s-o miros pe cont propriu. Constat că gara are miliarde de mirosuri… Nu m-aş fi gândit că “un șir de șine” miroase în miliarde de feluri… Nici că, nu nasul simte mirosul lumii, ci creierul este cel care o face! El decide dacă pot sau nu să suport anumite mirosuri… Și gara miroase ca oamenii…

(…)

Omul, ca și lumea, este un ansamblu de mirosuri… Timpul trece și, dacă-ți miroși urât, nu folosi parfum, e bună tămâia… Frumosul este simbolul binelui moral, iar mirosul este sinceritatea trupului… Sunt mirosuri care te înjosesc şi mirosuri care te înalţă. Important este să-ți simți mirosul restului de viață. Vei știi în ce tren mai ai de urcat, până cobori… Zâmbesc. Unicolor. Gândesc plat fără rictus. Acum. Deci…

”Gaudeamus igitur,

Juvenes dum sumus;

Post jucundam juventutem,

Post molestam senectutem

Nos habebit humus!”[1]

(…)

Nu v-am spus că fericirea este o treabă foarte simplă, ca să nu-mi purtați pică întotdeauna! Zâmbiți voi, dac-o fac eu, ziceți că-s nebun…  

(…)

Eu sunt nebunul fără bilet şi cu gara lui… Nu aştept aşteptarea altora şi nu sunt mort pe peronul gării mele. Nu aştept trenurile care cară morţi… Sunt cel viu care se aşteaptă doar pe el…  Sunt cel care n-are nevoie de oportunităţi ca să trăiască. Știu că viața –ca și opera de artă– este ambiguă… Pentru clarificări, ar trebui prea multe ca să știu… Totuşi, există un sigur caz de deznădejde pură: acela al condamnatului la moarte! Pentru acesta, închisoarea nu mai are ferestre… Inima lui nu mai are sânge. Lui nu-i mai tresare neliniștea la  foșnetul frunzelor… Mie-mi place foșnetul frunzelor pe care-l aud și pe cel care-l face gara mea, gară pentru voi.

  (…)

Voi.

Destinul se frământă ca să-mi pună

Viața în scenariul stabilit.

Cum pot să-l joc, ezită ca să-mi spună

Doar Voi veți ști ce-am izbutit…”

(…)

Plouă. Culori. Liniște.

______________***_______________________________________

[1] (lat.)  ”Să ne bucurăm, așadar,
            Cât înca suntem tineri
            Fiindcă dup-o tinerețe agitată,
            Și-o bătrânețe-ngreunată,
            Țărâna ne va avea pe toți.”