Mic tratat despre competențe dobândite


Am venit pe lume fără nimic. Voi pleca fără să iau ceva: Domnul mi-a dat, Domnul mi-a luat, fie numele Domnului lăudat! Am venit gol și ud. Apoi, m-au întâmpinat necazurile… De atunci, toți sfinții, toate raiurile și toate iadurile au fost și sunt în mine. De atunci, am fost ce-am simțit, sunt ce simt, voi fi ce voi simți. Nec plus ultra! [1]
(…)
Multe prietenii mi le-am le făcut în copilărie, în școală, în armată… Acestea nu se uită. Specialiștii le numesc grupuri primare. Consider că e o definiție… seacă. Sunt legături afective sincere, pentru că nu-s dictate de vreun interes. Iar altele n-am prea reușit să-mi fac… Le-aș numi grupuri de conștiință.
(…)
Individul-om care am devenit a căutat prietenia semenilor, înaintea desăvârșirii dezvoltării intelectuale… A fost o prioritate a vieții: am avut nevoie de prietenii sincere, înainte ca absurdul să umple lumea mea! O prietenie sinceră ruinează temeliile absurdului…
(…)
Crescând din punct de vedere intelectual, am devenit un straniu arhitect al absurdului. Uneori, sunt un arhitect mândru de eșafodul pe care mi l-am construit… Adeseori, devin un autentic solitar… Pare un paradox al vieții: desăvârșirea morală și intelectuală îmi anulează prietenii; mă duce într-o sferă unde egoul conversează cu… ecoul. Deh! Se știe: prea des, prieteniile omului evoluat devin prietenii de… exhibiționism!
(…)
Ciudată treabă, nu?
(…)
Cum mi-ar fi fost relaționările/conversațiile cu semenii mei, dacă nu… Pentru că buna înţelegere apucă un drum diferit față de drumul consideraţiei…
(…)
Conversațiile omului mai puțin evoluat sunt cele de tip Turn Babel… Dacă n-are prieteni, îi caută cu înfrigurare. Și îi găsește! Apoi, găsesc ei ce să-și spună! Se vor înțelege: convesațiile lor sunt psihocardiologice! ”Este într-adevăr demn de observat cum doi oameni, mai ales dintre cei înapoiaţi din punct de vedere moral şi intelectual, se recunosc de la prima vedere, caută cu înfrigurare să se apropie unul de altul şi aleargă să se întâmpine salutându-se prietenoşi şi voioşi, ca şi cum ar fi vechi cunoscuţi.”[2] Mda! Herr Arthur, ”die Story” ist wirklich… merkwürdig! [3]
(…)
Deci…
(…)
Am izvorât, curg, voi curge, cât va fi voia Ta, Doamne! Cu meandre… Unele mi-au fost alese, altele mi le-am ales, le aleg, le voi alege… După cum mi-s dobânditele competențe… Pentru unele, iartă-mă, Doamne! N-am prerogative de autor al vieții mele… Copyright-ul vieții îți aparține, Doamne! Tu știi, de ce, toți sfinții, toate raiurile și toate iadurile au fost și sunt în mine! Eu, Doamne, doar mi-am tradus și am înțeles, din vreme, expresia: ”L’allegria fa buon sangue!” Am aflat cel mai bun medicament, fără reacții adverse: râsul! Am căutat și reacțiile adverse ale expresiei: ”L’ignoranza fa buon sangue!”… Și-am început să trăiesc în Centrul Tău, contopit cu Sinele Meu și cu Tot Ce Există. Trăiesc, cât sunt în viață pe Pământ! Doar atât. Exclusiv bine sau exclusiv rău nu există decât în mintea mea. Niciodată n-am putut spune: ”Nici nu trăiesc, nici nu mor, mă prefac!”
(…)
Am venit pe lume fără nimic. Voi pleca fără să iau ceva. Domnul mi-a dat, Domnul mi-a luat, fie numele Domnului lăudat!



[1] Nimic mai mult! (lat.)
[2] ”Wirklich merkwürdig ist es, Zeuge davon zu sein, wie Zwei, besonders von den moralisch und intellektuell Zurükstehenden, beim ersten Anblick einander erkennen, sich eifrig einander zu năhern streben, freundIich und freudig sich begrüssend, einander entgegeneileu, als wären sie alte Bekannte.” (Arthur Schopenhauer în ”Aphorismen zur Lebensweisheit”, p. 96, Berlin, 2015)
[3] Povestea-i într-adevăr… stranie! (germ.)
[4] ”Voioșia este cel mai bun medicament”(it.) Vezi și Giuseppe Orru – ”L’allegria fa buon sangue” – Editrice Rogate, Roma (1987)