Îmi plac mult florile lumii, dar florile vieții mele sunt scaietele și busuiocul! Le-aş numi florile ţării mele (nu vă supăraţi scoţieni, greci, asiatici!).Una mi-e istoria, iar cealaltă mi-e credinţa…

Uscate fiind, una ascultă furtuna, cealaltă pe Isus din icoană… Când gura mi-a fost uscată ca un scaiete, mi-am dres-o cu ceai de busuioc. Amândouă îmi spun când sunt acasă…

(…)

Spre deosebire de trandafiri, nu fac concurență femeilor…

(…)

”Ajută” simțirilor poetice:

”Eşti busuiocul care a sfinţit izvorul

Şi steaua ce luceşte-n lacul

Unde pluteşte dorul.”[1]

Sau:

”Acum vine pe-ndelete-

Că i-e drumul fără-grabă-

Și drept singura podoabă

Are-n plete

Un scaiete.”[2]

(…)

Când n-oi mai fi acasă, florile mele se vor usca odată cu mine. Nu există flori mai credincioase!

________________________________________________

[1] Ioana Voicilă Dobre – ”Lui Eminescu”

[2] Otilia Cazimir – ”Baba Dochia”