Îmi plac mult florile lumii, dar florile vieții mele sunt scaietele și busuiocul! Le-aş numi florile ţării mele (nu vă supăraţi scoţieni, greci, asiatici!).Una mi-e istoria, iar cealaltă mi-e credinţa…
Uscate fiind, una ascultă furtuna, cealaltă pe Isus din icoană… Când gura mi-a fost uscată ca un scaiete, mi-am dres-o cu ceai de busuioc. Amândouă îmi spun când sunt acasă…
(…)
Spre deosebire de trandafiri, nu fac concurență femeilor…
(…)
”Ajută” simțirilor poetice:
”Eşti busuiocul care a sfinţit izvorul
Şi steaua ce luceşte-n lacul
Unde pluteşte dorul.”[1]
Sau:
”Acum vine pe-ndelete-
Că i-e drumul fără-grabă-
Și drept singura podoabă
Are-n plete
Un scaiete.”[2]
(…)
Când n-oi mai fi acasă, florile mele se vor usca odată cu mine. Nu există flori mai credincioase!
________________________________________________
[1] Ioana Voicilă Dobre – ”Lui Eminescu”
[2] Otilia Cazimir – ”Baba Dochia”