Mic tratat despre fericirile cu hipoacuzie neurosenzorială

***
Fericirea este ca ecoul: răspunde, dar nu vine! Totuși, cred că-i cam surdă, dar nu-i mută. Bombăne, uneori… (I hear a very gentle sound: ooh!)
(…)
Mi-s fericit pe lume, când îmi uit de lume… Și când mi-s stăpânul cauzei. Și când mulţumesc din sânge celor care nu m-au lăsat să trăiesc cum aş fi vrut şi n-ar fi vrut Dumnezeu. Lor!
(…)
Toata viața mi-am dorit să devin un falsificator de fericire, să fiu creatorul unei lumi a alcătuirilor verbelor mele, unele scoase din buzunar sau din încălțările cu care am colindat lumea, dintre care mai cu seamă două, a visa şi a închipui ar fi trebuit să facă o lume posibilă, o lume cu putinţă închipuită sau visată… o lume care poate traversa tăcerea, traducându-și înţelesul muţeniilor spre tratarea vieților cu tulburări dipolare ca afecțiuni ale sufletului și sumă a trebuințelor și a chinurilor singurătății lui…
(…)
Impresia mea este cã n-am devenit decât un simplu fiziolog experimentalist… ratat. Păi, cum altfel? Am devenit un zugrav policrom de realități idilic- paradisiace căruia nu i-a reușit combinația de culori. Fericirea este un… neștiut, iar neştiutul naşte frenezii şi… terori. Cum s-o zugrăvesc?
(…)
În final, despre fericire, ca și despre viață, cred că nu-i prea bine să folosim condiționalul optativ (ca mod al acțiunii) la timpul perfect “ar fi fost frumoasă culoarea roz”, urmat de introducerea condițională ”doar dacă aș fi avut suficient roşu, alb şi doar o picătură de negru”… Este o presupunere a unui simplu fiziolog experimentalist ratat care s-a vrut a fi un zugrav policrom de realități idilic- paradisiace sau a unui rezident otorinolaringolog pentru fericirile cu hipoacuzie neurosenzorială. Că doar vă spusesem că fericirea este ca ecoul…
***