Mic tratat despre frământări

***

Îmi place roșul, și galbenul, și albastrul. Culori… Nu-mi amintesc pe care am văzut-o ”prima dată”. A fost neimportant pentru mine, mic fiind și urmând să cresc…
(…)
Când am cunoscut pentru ”prima dată” dragostea și am privit pentru ”prima dată” moartea, știu? Ar fi important pentru mine ca să știu, adult fiind…
(…)
Ieri, am crezut că ”prima dată” a fost… Astă-noapte, un somn-sfetnic-bun mi-a spus că ”prima dată” a fost… Acum, cred că ”prima dată” a fost…
(…)
Uf! Anii vor trece și voi avea numeroase ”prima dată”, încât nici n-o să mai știu dacă ”prima dată” a fost aievea sau dacă îmi amintesc numai ”prima dată” care îmi convine… Deh! Frământări.
(…)
De ce am frământări?
(…)
Un răspuns mi l-aș putea da: am aflat că timpul nu se poate măsura în zile și ore, așa cum se măsoară banii în unitatea monetară și diviziunile ei, pentru că banii sunt la fel în fiecare zi, iar fiecare zi e diferită și, poate fi, în fiecare zi, o altă ”primă dată”! Uneori, poate fi într-o oră o altă ”primă dată”… Alteori, nu-i nici după obșteasca uitare… Timpul se măsoară mai bine în ”prime dăți”… Adică se măsoară în frământări.
(…)
Deci fiecare ”prima dată” are frământarea ei. De aceea, frământările sunt… amintiri. De aceea frământările sunt unități de timp. Și sunt tot ce duce omul cu el.
(…)
Așa înțeleg ”omnia mea mecum porto” [1]…
(…)
Deci fiecare ”prima dată” are frământarea ei.
(…)
Uite… Mă tot frământ cu mintea…
(…)
De ce mi-s negre picioarele de noapte?
De ce mi-s mâinile cupe de sâni?
De ce mi-s voce stinsă acoperită de șoapte?
De ce mi-s privirea poftei ochilor nebuni?
De ce mi-s respirație de simțuri în sânge?
De ce mi-s tot ce n-am știut să fiu?
De ce mi-s picioare, mâini, privire, voce care nu plânge?
De ce mi-s viitorul care m-apasă de când mă știu?
De ce mi s-a umflat buza?
De ce mi s-au stricat murăturile?
De ce lumea se frământă pe străzi?
De ce-mi frământ mâinile?
De ce mă tot frământ cu mintea?
(…)
Chiar așa, de ce?
(…)
Pentru că astăzi este ziua frământărilor. Om și frământări. Aș vrea să devin vegetarian, dar, dacă voi mânca o plantă carnivoră, mai sunt vegetarian? O frământare! Sau… De ce verifică fricoșii cireașa de pe tort? Are, în locul codiței, un fitil? Altă frământare!
(…)
Frământările ne aleg pe noi sau noi pe ele? Uf! Tot frământare! Sunt plin de frământări și, parcă, din nimic mi s-au stârnit. Sau nu chiar din nimic… Hm!
(…)
Expansiunea ecologică a omului a avut loc pe baza acumulării de conținut cultural, rezultat al unui control al fluxurilor de materiale, energie și informație. Paradoxal sau nu, aceste fluxuri pot distruge sistemele ecologice și psihicul uman. „Sufletul omului e ca un val – sufletul unei națiuni ca un ocean. Când vântul cu aripi tulburi și noaptea cu aeru-i brun și cu norii suri domnește asupra mărei și a valurilor ei – ea doarme monotonă și întunecată în fundul ei care murmură fără înțeles” [2]
(…)
În primă fază, frământările sunt speranțe negative, mai ales când uit că orice senzație este disponibilă în orice moment… Este suficient să mă ”canalizez” asupra ei… Mie, ”canalizările” îmi sunt reguli.
(…)
Da! Trebuie să-mi schimb regulile!
(…)
Uite, mi-aș impune o regulă: ”Primesc critica oricui, dar îmi rezerv hotărârea de-a nu critica un dușman de treabă și de-a nu aproba un prieten ticălos!” Cred că îmi va fi mai bine, dacă înlocuiesc frământările cu hotărâri… Așa voi avea în jurul meu cât mai puține persoane pe care mă frământă gândul să le numesc intruzive. Oare, e bine? Iarăși mă frământă ceva: regula presupune alegeri raționale, regulă care mi-ar da satisfacții profesionale, dar îmi poate anihila bucuria de a trăi… Deh! O mare frământare: respectarea regulilor!
(…)
Nu pot scăpa de frământări, orice aș face! O soluție ar fi: să mi le declar… prietene! Până la urmă, chiar îmi sunt! Ele îmi stopează încercările de-a fugi de ”impulsurile” care vin din mine: emoții, imagini mentale, gânduri… Totuși, frământările îmi amintesc că-s om și că nu-i cazul să mă sabotez, încercând să nu mai mor…
(…)
Pot să reduc numărul frământările, cu una: frământările nu ne aleg pe noi sau noi pe ele, ne sunt date! Frământările îmi sunt date pentru ”a face”. Pot să pun în practică vorbele Sfintei Scripturi: ”Orice-ai face, fă-l cât poți mai bine”. Frământările le voi canaliza și altfel: spre creșterea energiei active a voinței!
(…)
Frământările omului sunt neliniștile sufletului. Iar ”sufletul omenesc este o parte din intelectul divin și deci când spunem că sufletul omenesc percepe una sau alta nu spunem decât că Dumnezeu, întrucât se manifestă prin natura sufletului omenesc sau întrucât constituie esența sufletului omenesc are cutare sau cutare idee” [3].
(…)
Dar…
(…)
”Sunt un om viu.

Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin.

Abia am timp să mă mir că exist, dar

mă bucur totdeauna că sunt.” [4]
(…)
Și…
(…)
Oare, ce mă fac, când voi avea niște frământări clandestine? Ei, și? Nimic din ceea ce este omenesc, nu-mi va rămâne necunoscut… ”Cunoașterea” o voi destăinui duhovnicului, spre blagoslovire… Apoi, abia o să mai am timp să mă mir că exist și să mă bucur că… sunt. Și să știu că nu voi scăpa de frământări… Degeaba scap de Scylla, dau de Carybda…
***

Concluzii.

1. Știu că viața nu trebuie irosită în frământări mărunte, dar nu pot să nu mai am una: de ce nu are Soarele mâini? Dac-ar avea, i le-aș strânge tare… Până i-ar mai scădea arșița…

2. O frământare mare: când un om strigă după ajutor, de ce sunt preocupați cei din jur ca să-și acopere urechile? Lor nu le place roșul, nici galbenul, nici albastrul?

3. A îndruga frământări verzi și uscate e mai bine decât… nimic. Viața este suma frământărilor, nu-i suma nimicurilor! Iar frământările iau ca martori Cerul și Pământul și nu-i bine să-ți pui capul sănătos sub Evanghelie… Deh! Frământările sunt… totul. Restul este ignoranță. După cum vedem…

***
_________________________________________
[1] ”Eu duc cu mine tot ce am.”(lat.)
[2] Mihai Eminescu – ”Geniu pustiu”
[3] Baruch Spinoza – ”Etica”
[4] Nichita Stănescu – ”Sunt un om viu”

––––