Mic tratat de etică a dorințelor

***

Au trebuit să treacă niște ani (…) ca să-nțeleg ”postulatul” lui Lao Tzu: ”Liber de dorință, realizezi misterul prins în dorință, vezi doar manifestările.” Știu și de ce… Multă vreme am avut dorința de a demonstra… În plus, aveam și o mare frică de postulate, după ce m-am convins că nu-i valabil postulatul lui Euclid… Oricum, am avut (prea multă vreme!) dorința de-a duce mai multe paralele la o dreaptă, printr-un punct situat în afara ei…
(…)
Of.
(…)
”În urmă cu trei-patru ani, mi-am propus să uit multe. Acumulasem de-a valma! Știam și știu că nu-i tocmai bine. Nu știu ce m-a făcut să ”bag” atâta informație în mine. Nu știu… Poate că nu cantitatea m-ar fi îngrijorat, ci ”precizia” ei… Știam: în ce an s-a întâmplat una-alta, ce-a scris cutare și-n ce an, cine a luat campionatul în ultimii 50 de ani (pe ramuri sportive!), cine a regizat filmul cutare etc.. Am învățat nouă limbi străine, până-n ”foarte bine”! Prin școli, știam toate ”formulele”… Îi consideram ignoranți, pe cei care confundau anii victorioși ai lui Washington în luptele de la Saratoga și Yorktown… Ce mai! Îi desființam din priviri și, adesea, din „vorbe”… Am fost ”olimpic” la biologie. I-am „nenorocit” pe rușii de la ”Lomonosov”, când le-am pus ”în evidență” SNC-ul la pești… (SNC= sistemul nervos central) E al dracului de greu să tai o crustă ca să ”evidențiezi” o masă… spongioasă. Profesorul Voiculescu, coordonatorul lotului, a insistat să mă fac medic și să mă lase … moștenitor profesional. Cam așa… (…) Trebuia să fac ceva… (…) Ca să uit mai ușor, nu m-am mai uitat la televizor. Când am citit o carte i-am rup: coperțile, pagina de gardă, referințele… Nu m-a mai interesat cine a scris-o! La un film, m-am uitat fără să-i știu distribuția… Nu l-am mai revăzut! N-am mai citit presa. Am ascultat muzică, fără să știu sau să rețin interpretul, compozitorul etc.. Dintre limbile cunoscute, am rămas doar cu câteva sute de cuvinte… Am uitat 99% din ”formulele” cunoscute. Tot ce acumulez, nu mai ”categorisesc”. Rămâne-n mine, numai ce cred că-mi aparține… Sau ce cred că-mi aparține… Uite, am găsit într-un film expresia : ”Mama spunea mereu că viaţa e ca o cutie cu bomboane de ciocolată. Niciodată nu ştii ce urmează să primeşti!” Nu știu în ce film. Nici nu mă ”frământă” în care… Cred că eu am spus așa. Și mi-e bine! Mult mai bine! Vezi, sunt stăpânul absolut al tratamentului!”
(…)
Sunt spusele unui prieten. El își este terapeut. Auto-terapeut! Acum… Acum, mi-s îngrijorat! Eu chiar știu în ce ani au avut loc luptele de la Saratoga și Yorktown! Știu și titlul filmului (și regizorul !) în care mama unui personaj a comparat viața cu o cutie cu bomboane de ciocolată [1] … Și-s nervos! Am probleme? N-am! Cred… Mă mai liniștesc… Uf! Nu știu și nici n-am știut cine a luat campionatul, pe ramuri sportive, în ultimii 50 de ani! Nu știu, dar… o să aflu!
(…)
Dar..
(…)
Aș vrea să vă spun…
(…)
De ce vreau să aflu?
(…)
Păi, de mic, am dorința de a ști… De a ști mai mult decât prietenii mei… Și, mi-e cam egoistă dorința! E un mod personal de-a accede la fericire… Sunt aproape convins că așa… Convins ?
(…)
Hm! Caut, să văd ce știu despre convingeri…
(…)
Convingerile pe care le avem (sau ne imaginăm că le avem!) cu privire la posibilitățile de a accede la fericire și succes ne monitorizează viața, ne dirijează comportamentul. Experiențele umane trăite sau preluate de la alții, uneori obsesiv, inclusiv traumele, ne influențează viața. Când ne spunem -cu convingere- că putem, dăm ordin subconștientului de a ne găsi resursele interioare, pentru realizarea dorințelor. Omul este plin de dorințe! Dar, până acum, nimeni nu a întocmit un tratat de etică a dorințelor care să aibă valoare universală… Dorința europeanului ar putea fi o blasfemie pentru un asiatic… Dacă vom ignora acest fapt, putem dezvolta o altă analiză. Va trebui să analizăm egoismul dorințelor… Aici, există un numitor comun universal: toți vor! Până la extrem, chiar… Adică, s-a ajuns la a-și dori, fiecare, un Dumnezeu care să fie numai al lui! A început un război al dorințelor… Astfel, a cunoaște omul, în sens generic, înseamnă de fapt a cunoaște prezentul, trecutul și viitorul dorințelor sale…
(…)
Ne este, înainte de toate, necesară o istorie și o religie universală a dorințelor… Apoi, vom vedea ce mai avem de învățat ca să dorim… Parcă, n-ar fi bine ca toți oamenii să dorească să fie psihologi sau medici…. Este nevoie să fie și istorici, și preoți. Parcă… Dar, rău ar fi? Nici rău n-ar fi… E din ce în ce mai greu, să-ți dorești ceva etic! Încercăm să ne convingem că diversitatea dorințelor este progresistă, necesară omului….
(…)
Îmi revine o întrebare…
(…)
Cărui om?
(…)
Revin…
(…)
Celui care este „cea mai mare minune” (Sofocle), „zoon politikon” (Aristotel), „trestie cugetătoare” (Pascal), „minunea şi gloria lumii” (Darwin), „esenţa ansamblului relaţiilor sociale”, „rădăcina omului este omul însuşi” (Marx), „o fiinţă care ştie sau poate şti că ea trebuie să moară” (Landsberg) etc. sau omului care „nu este decât deghizare, minciună şi ipocrizie, şi faţă de el şi faţă de ceilalţi” (Pascal), este „singurul animal care trebuie să muncească”, „singura creatură care trebuie să fie educată” (Kant), omul este unica „fiinţă mincinoasă”, este „o pată ruşinoasă a naturii” (Schopenhauer), „este bestia blondă” (Nietzsche), „un animal de pradă” (Spengler), „maimuţă degenerată, îngâmfată până la megalomanie” (Th. Lessing), „omul este fiinţa bolnavă de putere” (Seidel) etc.
(…)
Deci cărui om?
(…)
Răspunsul ar fi: celui care are dorințe! “Căci celui ce are i se va da; dar de la cel ce nu are și ce are i se va lua”(Marcu 4, 25).

(…)
Uite…
(…)

Am văzut un om căzând. M-am grăbit să-l ajut… A refuzat, spunându-mi: ”Am căzut intenționat, pentru a ști cum este când voi aluneca neintenționat!” Se antrena pentru… Alunecarea i se va părea ceva cunoscut. Avea el, acolo și atunci, o anumită dorință de a ști cum va fi…

(…)

Imaginându-ți că s-ar putea să-ți fie mâine rău, îți va fi mai puțin… Mai puțin rău ar putea fi și mai puțin… extraordinar, depinde de dorința imaginată. Dorințelor imaginate le vor putea veni și certitudini neimaginate… Certitudinile de orice fel, pot fi și obsesii… Antrenându-ți imaginația, îți așezi certitudinile la locul cuvenit sufletului tău. Vei avea certitudini imaginate…

(…)

Esențială, pentru a trăi, este antrenarea dorințelor imaginate… Antrenor ai: Antrenorul Emerit este Dumnezeu! Altfel, deși ”imaginaţia este totul, este avanpremiera atracţiilor viitoare ale vieţii”[2], ea poate fi și ”puntea dracilor către minte şi apoi către suflet”[3]. ”In cele din urmă, iubim dorința și nu pe cel dorit… [4].”

(…)
Mi s-a deschis ușa spre fericire? Nu! Mă chinuie o altă dorință: cum pot să fiu, stăpânul absolut al tratamentului? Prietenul (care a uitat multe!) mi-a spus că este și că-i este… mult mai bine.
(…)
De ce, să nu-mi fie mult mai bine? (…) O să-mi fie, când mă va apuca o dorință etică de uitare … Da! O să mă rog să pot uita ce nu trebuie să știu…
***
Eu v-am rugat să uitați cultural… Nu pot fi ipocrit. Uit și eu. Nu cred că voi mai afla cine a luat campionatul, pe ramuri sportive, în ultimii 50 de ani… Desfășor (și vă rog să desfășurați) acțiuni frenatoare… Acțiunile frenatoare încep prin ”însingurarea” unor dorințe cu priorități imediate… ”Nu strica ceea ce ai acum prin a dori ceva ce nu ai; adu-ți aminte că ceea ce ai acum a fost odată printre lucrurile pe care doar le sperai [5].” Și, ar mai fi ceva: te rog să nu-ți faci un inventar al dorințelor, pentru că inventariezi… eșecuri!
***
________________________________________________________________

[1] „Mama always said life was like a box of chocolates. You never know what you’re gonna get.” („Forrest Gump”)
[2] Albert Einstein
[3] Sfântul Serafim de Sarov
[4] Friedrich Nietzsche
[5] Epicur