Mic tratat despre ceas (I)

Şi azi, şi mâine sunt şi voi fi bucuros… Între timp şi între timpuri, am făcut ceva-n viață: am făcut ani! Câţiva ani.

(…)

Pe mine nu m-a ucis şi nu mă va ucide timpul! Dar, m-a durut şi mă doare… Rău doare timpul!

 (…)

A avut timpul grijă ca să nu mă doară toate dintr-o dată…  Deh! E o legătură între noi…  Avem acelaşi ”naş”: ceasul!

(…)

Pe timp, ceasul îl omoară… Şi pe mine: ultimul ceas! Nu-i prea sadic ultimul ceas: îmi omoară și regretele!

(…)

Totuși, când vom putea repeta trăitul, vom constata că timpul este o mare înșelăciune. A fost inventat pentru dureri… Și pentru caracter.

(…)

Ceasul a fost inventat de logica tragică a omului.

Mic tratat despre rolul vieții

Personaje: EA (Actrița), EL (Actorul), REGIZORUL
Decorul: VIAȚA

***

Ea-ACTRIȚA.

Dragă,

În liniştea codrului te-aş atrage. Mi-e teamă! Mi-e teamă de păţania copilului care a scos peştele din apă ca să nu se înece… Din teamă vine tăcerea ucigaşă. Ucide şi mă ucide. Numai când gândesc că la umbra marilor copaci iarba nu creşte şi că nu se poate face plajă, înnebunesc de groază! Şi nici briză nu e! Dacă briză nu-i, ne-am putea imagina că… Imaginările ar trebui, apoi, distruse şi ridicate la rang de probleme. Nu ştiu ce rang ar trebui să aibă rezolvările… Alte temeri! Apoi, tăceri… Dacă nu ne ucid tăcerile, suntem salvați! Atunci, în liniştea codrului, groaza se transformă în magie, iar Universului îi cresc vitezele mişcărilor vibratorii… Și mie-mi trec fiorii sfintei răspunderi! Clipele îmi devin timp mare și suspinele rugăciuni!

El-ACTORUL.

Dragă,

Diafragma. Ești… A vieții mele. (…)

Mi-aduc aminte că ploua. Da! Ca niciodată, ploaia era udă de iubire. Mă ploua cu tine… Până-n sufletul cu coordonate precise… În diafragmă! Acolo-i sufletul meu… Acolo mi te-ai pus… Și m-ai cuprins… Îmbrățișându-mi inima… Și n-ai mai plecat… Nici n-o să mai poți pleca… Inima ți-e gardian… Cât respir eu… Știi, mi-ești respirație… Nu pot să dorm, ca să nu respir rar… Vreau să te respir… Des! Întind mâna spre tine… Cu cotul… Mă iau în brațe, cuprinzându-te… Ești arcul de preț… Al inimii… Pleci, revii… Respir.. Trăiesc. Uneori, de tine mă doare pieptul… Brațele tale sunt frenicii mei nervi…. Te simt când privesc în sus, în jos, de jur-împrejur… Cu tine văd… Ești mușchiul principal și dacă inima n-ar fi pentru Dumnezeu, ar fi și cel mai important… Mi-e pieptul plin de tine… De parcă ar vrea să plece… Ești simbioza inimii mele… Așa mi-e cald… Doamne, câtă căldură! Îmi încălzește ceaiul de trandafiri… Și cred că te beau… Să-mi liniștesc ”fluturii”… Să m-adorm cu tine… Până la adormirea-n pace… Dar… Inima… Picură… Sânge. Buzele… Strigă… Durere. Mâinile… Cerșesc… Altare. Vreau să trăiesc cât sunt în viață… Mă lași să trăiesc și să văd că pot… Sau poate că-mi trăiește un vis… Pe care nu-l pot ucide… Pentru că ești… tu.

Diafragma. Ești… A vieții mele. Acum. Și, plouă… Și ploaia-i udă… De iubire!

REGIZORUL.

Dragilor,

Credem că, la naştere, Destinul ne pune-n frunte un scenariu pentru Viață. Credem că Destinul este prost regizor: nu ne spune cum să jucăm! Credem că, adesea, regia pe care ne-o facem sau ni se face, este la fel: proastă! Credem c-ar fi mai bine să improvizăm ad-hoc non-stop… Credem că şi Destinul ar fi vrut să ne spună aşa… Mda! Credem, dar, nu orice maimuță este și un bun actor! Credem, astfel, că piesa ”The Great Controversy” [1] este jucată de fiecare-n parte și de capul lui… Credem că finalul va fi răsplătit cu aplauze… Da, dacă vom crede că improvizațiile s-au făcut după indicațiile singurului regizor ”pro bono” din Unives și dacă vom crede că acesta este Dumnezeu. (…) Credem? Răspunsul e-n joc: joacă fiecare… cum crede! Vă rog, dragilor, să nu vă transformați din îngeri buni în diavoli! Continuați, dragilor, continuați! Ajunge Lumii căderea lui Adam și trădarea lui Iuda… Aduceți voi Pace pe Pământ, nu Sabie! Și să nu uitați: numai actorii îmbătrânesc, rolurile rămân tinere! Pentru rolul vieții folosiți sentimentele ca recuzită!

FONDUL MUZICAL.

”All I ever wanted
All I ever needed
Is here in my arms…
Words are very unnecessary
They can only do harm…” [2]

***
CRITICA.
Viața este anotimpul lăuntric, luminat de un soare lăuntric și străbătut de primăvară, vară, toamnă și iarnă… Lăuntrice… Între noi, doar îndemnuri lăuntrice… Noi suntem ce suntem ca raportare la… lăuntric. Cam așa, dragilor!
AUTOCRITICA:
1. Încep să mă învecinez cu mine.
2. ”Eu sunt ceea ce sunt ca raportare la sfârşit!”

***
PERSONAL CRITIQUE (sans traduction):
II me semble parfois que mon sang coule à flots
Ainsi qu’une fontaine aux rythmiques sanglots… [3]
_______________________________________________________
[1]”Lupta cea mare dintre Hristos și îngerii Săi și Satana și îngerii lui” / ”The Great Controversy between Christ and His Angels, and Satan and His Angels” – Ellen G. White (1858)

[2] ”Tot ce-am dorit vreodată
Tot ce-am avut nevoie
Se afla, aici, în brațele mele…
De cuvinte nu-i nevoie
Ele fac doar rău…” (engl.)
(Depeche Mode – ”Enjoy the Silence”)

[3] D&D – ”Sang pour sang” (2001)

Mic tratat despre banal

 

***

Mulți oameni deștepți întâlnesc reale obstacole în situațiile… banale. Banalul blochează.

(…)

Observ o neobișnuită dorință a omului deștept de a se întâlni cu originalitatea… Poate fi un paradox aici: oamenii deștepți au devenit deștepți prin… copiere. La început, copiază modele… deștepte. Inițial, copierea a fost un snobism… Snobismul a devenit un mod de viață asigurător de confort spiritual; s-a stabilizat în individul care acumulase, în timp, consistență civilizatoare… Devenit din snob om deștept, acesta va constata, apoi, că snobismul este ceva… banal. Își dorește confortul spiritual care nu poate fi oferit decât de… originalitate.

(…)

Detașându-se de banalul omniprezent, omul deștept are frecvente crize de… blocaj. Soluția ieșirii din blocaj ar fi: banalul să fie acceptat! Uneori, snobismul rezidual și clișeele culturale nu permit… Sunt teribile crimele culturale, când usturoiul, senatorul legumelor, îi va spune banalei cepe: ”Miroși urât!”

(…)

Banalul poate fi tratat… cu umor. Când ți se va părea banală căsătoria, vei concluziona că n-ai pierdut mare lucru: un singur ”ne” de la ”necăsătorit”/”necăsătorită”!

(…)

Banalul nu-i vinovat că-i banal… De vină-i lipsa simțului umorului din om… Se spune că-i invers proporțională cu gradul lui de inteligență…

(…)

Dacă nu tratezi banalul cu umor, la bătrâneţe, dosarul medical va fi mai mare decât dosarul de cadre…

***

Soluție.

Lumea este o cantitate variabilă de indivizi care au simțul umorului sau care nu-l au. Important este ca, întotdeauna, suma indivizilor care au acest simț să depăşescă pe cea a celor care nu-l au, altfel lumea ar dispărea…

***

Mic tratat despre generozitate

***
”De vreme ce nu pot să ofer daruri, voi dărui cuvinte.” [1] Vreau să fiu generos! Fac eforturi… Stau, uneori, încruntat sau prea serios, când vreau să fiu generos. Deh! Uit că generozitatea se face fără eforturi de voință… N-am învățat – mai întâi – să fiu respectuos, ca să pot simți că generozitatea vine fără efort… Nu mi-a spus nimeni că generozitatea este… o formă de respect.
(…)
Da! Dacă generozitatea fiecăruia dintre noi ar cunoaște și ar respecta un om bun, lumea ar fi salvată! Cel puțin pe jumătate… E simplu și nu e greu ca să demonstrez așa ceva…
(…)
Dar…
(…)
Sunt capabil să demonstrez că o dreaptă reală poate să fie perpendiculară pe ea însăși, pot folosi geometria neeuclidiană ca mijloc de argumentare în contra apriorismului kantian și, totuși, mi-e destul de greu ca să te găsesc și să te respect omule bun…
(…)
De ce mi-e greu?
(…)
Pentru că am învățat lucrurile complicate, înaintea celor simple! Am învățat că ”e imposibil de găsit ceva bun, unde să nu fie și ceva rău” [2] și am început să mă îndoiesc de toate… Am învățat că ”oamenii sunt la fel ca Luna: nu-şi arată decât o față” [3]. Și eu, ca și tine omule, sunt ce-am învățat. De aceea, nu-ți pot oferi alte daruri! Îți ofer cuvinte. Și, chiar dacă ofer și cuvintele altora, le ofer, nu pentru că vreau să-ți arăt câte știu, ci pentru că sunt cuvintele pe care aș fi vrut să ți le fi spus cândva și, acum, vreau să ți le reamintesc… E forma de respect pe care ți-o pot oferi… Ab imo pectore! [4]
(…)
De altfel…
(…)
„De altfel, iubești cu-adevărat doar pe cine respecți.” [5]
***
________________________________________________________________

[1] Publius Ovidius Naso
[2] Menander, Misogynes ap. Stob. Fluor., 69, 4
[3] Arthur Schopenhauer
[4] Din adancul inimii mele! (lat.)
[5] Ileana Vulpescu

Mic tratat despre rostire

***
Stresul, grijile şi anxietatea se nasc din proiectarea gândurilor noaste asupra viitorului şi din imaginarea unor situaţii negative. Situaţiile negative imaginate distorsionează atitudinile şi limbajul folosit. Cuvintele ni se transformă, uneori, conştient sau inconştient, în bâtă. Ar trebui să ştim câte ceva despre cuvinte…
(…)
De la părintele Stăniloaie: „Cuvântul nu transmite de la subiect la subiect numai înţelesuri. El transmite şi putere. Aceasta se observă mai ales la cuvântul de îndemn, de încurajare, la cuvântul care exprimă o încredere în cel căruia i se adresează. El transmite de la adresant la adresat puterea de a face un bine sau de a se opune unui rău. Desigur, cuvântul poate şi paraliza puterile celui căruia îi este adresat, prin lipsa de încredere, de preţuire, de iubire, prin critica neiubitoare manifestată faţă de acela şi faţă de ceea ce poate el face. Dar şi în aceasta se vede că în cuvânt e o putere, căci a paraliza o putere ţine tot de o anumită putere.”
(…)
Iar, când puterea cuvântului are puterea bâtei, devine ruinătoare, prin prelucrarea corală a fondului muzical liturgic neortodox: „Du-te …ului! Doamne, iartă-mă!”
(…)
Putem schimba ceva?
(…)
Mai putem schimba ceva, dacă vom schimba partitura corului, dându-i titlul: „Mânca – v – ar Raiul, să vă mănânce!” Până la scrierea partiturii, ne trebuie, aşa cum ne sfătuia părintele Cleopa: „Răbdare, răbdare, răbdare, răbdare, răbdare, răbdare, răbdare”… Şi, când ni s-o părea nouă c-am terminat, s-o luăm de la capăt şi iar: „Răbdare, răbdare, răbdare…”.
(…)
Rostirea cuvintelor trebuie să fie supusă, mai întâi, negocierii dintre creier și inimă…
(…)
Oricât ar încerca spiritul să evolueze şi, apoi, să dicteze acţiunile, nu poate depăşi inima. Inima trebuie să fie cel mai bun colaborator al creierului. Din această colaborare rezultă bunătatea manifestă. Inima are rolul principal!
(…)
„Toţi oamenii pot fi măreţi… pentru că toţi oamenii îşi pot sluji semenii. Nu îţi trebuie o diplomă universitară pentru a fi de folos. Nu trebuie să acorzi corect subiectul cu predicatul pentru a-ţi ajuta semenii. Tot ce îţi trebuie, în acest scop, este o inimă plină de iubire, un suflet născut din dragoste.” ( dr. Martin Luther King jr.)
(…)
O inimă mare poate înmuia o inimă împietrită şi o poate transforma într-o inimă la fel de mare. Îmi amintesc de Jean Valjean, cel din „Mizerabilii”… El a furat argintăria dintr-o biserică. Când poliţia l-a prins şi l-a adus la biserică, episcopul l-a salvat, spunându-le poliţiştilor că el a fost cel care i-a dăruit obiectele din argint, ba chiar i-a mai dat câteva suporturi din argint, de faţă cu poliţiştii. Jean Valjean a amuţit! Bunătatea episcopului l-a impresionat până la lacrimi. Şi, i-a rămas bunătatea în suflet! De fapt, această bunătate exista ascunsă în sufletul lui, la fel ca în inima tuturor oamenilor, împreună cu alte calităţi precum frumuseţea şi adevărul… Tot Hugo ne mai spune că iubim prin măreţia inimii noastre. Și prin măreția cuvintelor rostite… Numai deschizând inima noastră, o putem deschide pe a altora… Inima trebuie să fie uşa bunătăţii cu o singură stare: deschisă! Inima ajută gura să rostească…
(…)
Inima dă bunătate cuvintelor.
(…)
Să nu uităm: ”sufletul este inima inimii” (Valeria Mahok), iar cuvintele trebuie să fie rostite… din suflet.
(…)
Acolo unde nu-i inimă, vai de cuvinte! Lovesc.
(…)
Singurătatea nu-i în inima omului, când acolo sunt șlefuite cuvinte… Inima a inventat cuvintele care nu se aud… Inima ajută tăcerea să vorbească neîncetat.
(…)
Izvorul originar al cuvintelor a fost în inima Omului. Când Omul era în Rai… Apoi, a ”țâșnit” în creier… Din când în când, este necesară ”propovăduirea”… prin tăcere! E o necesitate a Sinelui.
(…)
Din ”Faptele Apostolilor 6.4”, aflăm: „Iar noi vom stărui necurmat în rugăciune şi în propovăduirea Cuvântului”.
(…)
„Propovăduire” înseamnă slujire…
(…)
Atenție!
(…)
Când faptele vorbesc, nu trebuie vorbe… Nici când nu vorbesc! Adesea, cuvintele jignesc. A jigni este un mare dușman, izvorât din mândrie și cu direcție pierzătoare de suflet. “… cu gura lor mă binecuvântau și cu inima lor mă blestemau (Psalmi 54, 24; 61, 4)’’. Buzele rele pot rătăci sufletul! ”Dansul” lor se filmează de către Dumnezeu… Atenție!
(…)
A vorbi este acrobaţie. Sârma este creierul. Inima este acrobatul. Nu se poate merge mai repede decât te lasă… sârma. Uneori, acrobatul vrea, sârma nu suportă… Negociere! Începe negocierea acrobat-sârmă… Când acrobatul plânge, sârma se dilată… Devine o autostradă. Autostrada bunătăţii! Mersul este uşor pe autostrada bunătăţii, pentru că nu este trafic… Doar trafic de simţire şi sânge… Iubire! Dacă pe autostradă vine şi iubirea, dacă îi se permite o vizită, dacă vizita e mai lungă, acrobaţia e formalitate… Să tot vorbești!
(…)
Și…
(…)
When you want to talk and the other does not want to hear, the best thing would be to shut up… Parcă n-aș vrea să traduc… Știți asta.
(…)
Îți reamintesc că eşti stăpân doar pe cuvintele pe care nu le-ai grăit; dar eşti robul celor rostite… Și că, pe mine aşa m-a învăţat bunica, în schimbul de vorbe, să nu folosesc decât piese din aur şi argint. Cred că și pe tine.
(…)
Când inima și cu creierul se iau la harță, ce fac? Păi, îmi pun întrebări interioare… Și tac.
(…)
”Ca orice om foarte singur, Iona vorbeşte tare cu sine însuşi, îşi pune întrebări şi-şi răspunde, se comportă, tot timpul, ca şi când în scenă ar fi două personaje.” (Marin Sorescu – ”Iona”)
(…)
Și eu.
(…)
Cea mai nobilă întrebare din lume, ne spunea Franklin, este aceasta: ”Aici ce bine pot face?” Astăzi, pot face un mare bine aici, dacă voi tăcea… Şi-o voi face… Cei care vor să mă audă, mă vor auzi şi când tac. Ceilalţi nu mă aud nici când urlu. Azi tac. Cred că şi mâine… Fac din tăcere o anexa a mea. Ştiu de ce… De multe ori, tăcerea este o călăuză (Călăuza!) mai sigură şi mai luminoasă decât toate teoriile filosofice. ”Si tacuisses, philosophus mansisses!”/ ”Dacă tăceai, filosof rămâneai!” Voi rămâne! Dar… Cred că e bine să taci, când ai cui s-o spui…
(…)
Ah! Stai! Mi-am amintit…
(…)
Ieri am vrut să ascult muzică şi să vorbim. Tu ai vrut să vezi filme şi să vorbim. Muzica avea prea multe cuvinte, filmele aveau prea multe cuvinte. Ale noastre n-au mai încăput… N-am ştiut soluţia: muzica de film! (Morricone, Zamfir: ”Once Upon a Time in America”) Adăugam cuvintele noastre… N-am ştiut. Nici azi nu ştim. O fi viaţa între n-am ştiut şi nu ştim? O fi… N-am ştiut, nu ştim. Dar am vrut să ştim? Nu ştim! Poate vom şti cândva… Să folosim cuvinte. Situaţiile negative imaginate distorsionează atitudinile şi limbajul folosit. Cuvintele ni se transformă, uneori, conştient sau inconştient, în bâtă. Bâta modifică dimensiunile cuvântului ”iubire”…
***
Regula Universului: Să vorbească gândurile, ca să nu moară cuvintele… Dacă gânduri nu-s, cuvinte nu-s!
***
Urare.
À bon entendeur, salut!
***

Mic tratat despre transferul de vinovăție

***
Undeva, între rațiune și credință se află ”posibiliul”. Este axa etică dintre ”bine” și ”rău” și, în funcție de ”stimulii exteriori”, avem posibilitatea de a ne fi bine sau de a ne fi rău. Că să știi cum îți este acum, întreabă-te cum sunt stimulii exteriori astăzi… Dă-ți răspunsul și vezi…
(…)
Dar…
(…)
Răspunsul poate să fie, în același timp, și rațional și cu credință.
(…)
Uite…
(…)
”Imposibilul meu e posibilul!” /1/ și-a răspuns un filosof.
(…)
< > /2/ Așa ne spune un scriitor (și filosof) indian.
(…)
”Atunci când eşti în compania celorlalţi, fă tot posibilul ca fii alături de ei cu toată fiinţa ta. Dar în clipa când rămâi singur fii doar cu Dumnezeu. Şi fă tot posibilul să petreci cât mai mult timp cu El.” /3/ E sfatul unui maestru spiritual.
(…)
Eu…
(…)
Eu cred că Dumnezeu ne dă copii nu pentru ca moartea să nu ne pară o dezamăgire, ci ca să înțelegem că este posibil, în realitate, să nu murim nici când credem c-am murit… Dar și moartea poate fi, undeva, între rațiune și credință. Adică, pe o axă dintre bine și rău… O percepem fiecare în funcție de ”stimulii exteriori”…
(…)
Cum sunt stimulii exteriori, astăzi? Dând răspuns, transformăm posibilul în realitate. ”Posibilul, devenind realitate, devine el, în felul acesta, mai necesar decât fusese?” /4/ Mda! Răspunsul poate să fie, în același timp, și rațional și cu credință. Parcă așa voisem să spun… În acest caz, ne este, în același timp, și bine și rău. De ce? Un răspuns: cred că o încălcare a legilor lui Dumnezeu,”păcatul”, ne împiedică să nu mai ajungem la țintă nici prin unele acțiuni morale și de aceea ne este… ”rău”. Dar acțiunile morale ne asigură ”binele”…
(…)
Oricând…
(…)
”Fii bun ori de câte ori este posibil. Este întotdeauna posibil.” /5/
(…)
Să nu uit.
Există un răspuns care nu poate să fie, în același timp, și rațional și cu credință. Cel care răspunde la întrebarea: ”Ce este politica?” Poate avea, cel mult, un răspuns rațional: ”Politica este transfer de vinovăție și viclenie, fiind o mare… rușine”.
(…)
Încă din Rai, în fața lui Dumnezeu, Adam a dat vina pe Eva, Eva a dat vina pe șarpe (viclenia)….
„In ziua in care veți mânca din el vi se vor deschide ochii și veți fi ca niște Dumnezei, cunoscând binele și răul” (”Facerea” 3, 5)
Fiindu-le cu neputință a mai sta înaintea feței bunului Dumnezeu, ei s-au ascuns de la fața Lui și și-au făcut propria lor… organizare. Ei au fost proto-politrucii omenirii… Până acum, nicio politică n-a răscumpărat vremea pierdută, pentru că politicienii nu vor să se pocăiască.
Pocăința, prin mijlocirea căreia dobândim vindecare și mântuire, este strâns legată de calea Domnului care primește de bunăvoie rușinea. Iar Politica este o mare rușine… Și politicienii par a fi manipulați, din adâncimea întunericului, de un demon cinic…
***
_________________________________________________
/1/ Constantin Noica – ”Jurnalul de idei”
/2/ Rabindranath Tagore
/3/ Paramahansa Yogananda – ”Scientific Healing Affirmations (Self-Realization Fellowship)” – June 1, 1958
/4/ Soren Kierkegaard – ”Fărâme filosofice”
/5/ Dalai Lama

Mic tratat despre oglindă ca arhitect universal

***
Oglinda este arhitectul universal; nimeni nu te ”construiește” mai bine…
(…)
Pe o oglindă chinezească dintr-un muzeu de la Hanoi se poate citi: ”Precum soarele, precum luna, precum apa, precum aurul, fii limpede și strălucitoare și oglindește ceea ce se află în inima ta”…
(…)
Când doi oameni iubesc poezia și tonalitatea muzicii se completează unul pe altul, când unul recită, celălalt cântă, aceștia sunt fețele aceleiași oglinzi, sunt Soarele și Luna…
(…)
Da!Oglinda… Este arhitectul universal, nimeni nu te ”construiește” mai bine…
(…)
Oglinda este un judecător care n-are milă. Trebuie să înțelegem că oglinda nu trebuie să aibă virtuți: ilustrează planul fizic, nu pe cel moral sau intelectual… Realitatea este misterioasa rotire în jurul aceleași finalități. Pentru toți. Doar că, e posibil, ca mie, suflet al unității dipolare, să-mi fie mai cald și ție mai puțin cald… Oglinda e… rece. Nu-ți arată și ADN-ul…
(…)
”Într-o bună zi s-a gândit el să se urce și în cer cu oglinda, ca să râdă de îngeri și de Dumnezeu.” (Hans Christian Andersen – ”Crăiasa Zăpezii”)
(…)
E bine să ai, tot timpul, la tine o oglindă. Când te apucă o criză de realism, te privești și poți să te… scuipi. Îi dai oglinzii un plan moral și, de ce nu, unul intelectual… Astfel, arhitectura ta ar putea fi o conceptualizare a frumosului… natural.
(…)
Să nu uit.
Pe oglinda din baia mea mi-am scris un citat din Kant (”Critica rațiunii pure”): “Râsul este un afect care provine din transformarea bruscă a unei așteptări încordate în… nimic”. Că doar n-o fi cazul să rostesc: „Spieglein, Spieglein an der Wand, wer ist die Schönste im ganzen Land?“/ ”Oglindă, oglinjoară, cine-i cea mai frumoasă din întreaga ţară?” (Brüder Grimm/Frații Grimm) Sau este? (…) Mda! (…) Atât cât să am o nedumerire (ca a lui Picasso):”Cine reflectă mai bine chipul omului: fotograful, oglinda sau pictorul?”
***

Mic tratat de autocunoaștere

Omul gândește. Când nu are motive reale, inventează gânduri. De ce? Pentru că…

Gândurile sunt…

 …”vinovatele” întoarcerilor în timp și ale întrebărilor despre poticnelile vieții.

(…)

 …deschiderile ochilor închiși în tăcerile timpului înghițitoare de ne-cuvinte, de reprimări, de ne-dragoste…

(…)

…mers pe sârmă.

(…)

…rătăciri de suflet, când simțirea-i terminare de timp.

(…)

…pietre aruncate-n apa lacului liniștit.

(…)

…pași de cuvinte prin labirint împietrit.

(…)

…punți între utopie și realitate.

(…)

…vânători de uimire.

(…)

…răspunsul unui ieri-întrebător pentru un mâine-dorit.

(…)

…foc și gheață pentru spaime.

(…)

…flori de ”nu-mă-uita”.

(…)

…drama unui răspuns.

(…)

…hrană și otravă pentru minte.

(…)

…anticorpi pentru indiferență.

(…)

…plimbări ale vieții.

(…)

…cărțile Universului.

(…)

…orologiul singurătății.

(…)

…esență umană.

(…)

…separator de oameni.

(…)

…păstrător de oameni.

***

Omul iubește. Dacă n-o face, gândurile îi inventează iubiri. De ce? Ca să trăiască ștergând rânduri din Registrul PăcatelorGândurile sunt autocunoaștere. Ca și iubirea.

***

======================================

Gânduri. Mic tratat de autocunoaștere

 

 

Mic tratat despre împrumutatul vieții

***
Decorul: Lumea
Personaje: Eu, Puternicul și Ecoul
***
Puternicul: – Un om puternic este un amărât! Știi… Amărăciunea durează mai mult decât bucuria!
Eu: – Şi deprimarea durează mai mult decât amărăciunea!
Puternicul: – De aceea mă rog…
Eu: Of!
Ecoul: Of-of-of!
Puternicul: “-Iartă-mă, Doamne:
– pentru tot ce puteam să văd şi nu am văzut!
– pentru tot ce puteam să aud şi nu am auzit!
– pentru tot ce puteam să simt şi nu am simţit!
– pentru tot ce aş fi putut să înţeleg şi nu am înţeles!
– pentru tot ce puteam să conştientizez şi nu am conştientizat!
– pentru iertarea pe care aş fi putut să o dau şi nu am dat-o!
– pentru bucuria pe care aş fi putut să o trăiesc şi nu am trăit-o!
– pentru Lumina pe care aş fi putut să o primesc şi nu am primit-o!
– pentru viaţa pe care aş fi putut să o ocrotesc şi nu am ocrotit-o!
– pentru visele pe care mi le-aş fi putut împlini şi nu le-am împlinit!
– pentru necunoscutul în care aş fi putut să păşesc şi din teamă, nu am îndrăznit să păşesc!
– pentru iubirea pe care aş fi putut să o exprim şi nu am exprimat-o!
– pentru tot ce puteam să creez bun şi frumos şi nu am creat pentru gloria Ta,
Doamne şi a Împărăţiei Tale Divine!
Pentru tot ce ştiu şi nu ştiu că am greşit, pe Tine, Doamne, care eşti Compasiunea şi Iubirea infinită, te rog, iartă-mă şi mă îmbracă cu nesfârşita Ta Iubire şi Lumină! “ (1)
Eu: – Știi, tu, Puternicule! Acum, mă dumiresc și eu… Am văzut că nu vrei ”să dai noroc cu mine”… Ah! Da… Tu știi să suferi… Zilnic! Te rog, să n-o faci și pentru mine! Învață-mă să sufăr cu tine! Altfel și zilnic! Finalitatea mea poate fi aceeași cu a marilor curajoși… Te rog! ‘Cause it’s gone… gone…
Puternicul: – Și tu ești împumutat vieții de către moarte! Te ajut pentru Finalitate! Știu că foarte greu te primești să fii cum ești… Nu uita: în genunchi sau cu capul în stele poţi trăi doar când te rogi! The life! See you what life is? See? Banii, adesea, costa prea mult, pentru că viața este neprețuită… Moartea nu te împrumută vieții pentru bani, ci ca să-i dai valoare!
Eu: ” Foarte greu mă primesc să fiu cum sunt. Locul ceresc e sub pământ. Iar pământescul mănâncă de foame cerescul.” (2) Cred că, la sfârșitul zilei, contează mult mai mult cum mi-am cheltuit banii, decât câți bani am reușit să strâng…
Ecoul: – Hey you!
Eu, Puternicul: – How? Me?!
Ecoul: Freeelaaancinggg!
Eu (convins): Freelancing este termenul importat din limba engleză pentru românescul liber-profesionism care ar trebui să însemne liber-trăitor, adică poți alege cum/cu cine vrei să trăiești…
Puternicul: La mine libertatea are granițe circulare, eu sunt Centrul!
(…)
Corul din decor:
”Fiţi fericiţi
Atât de fericiţi cât viaţa toată;
Un chin s-aveţi:
De-a nu muri deodată.” (3)
(Gong!)
***
Criticul de teatru:
” – Câţi oameni sunt într-un singur om?
– Tot atâţia câte stele sunt cuprinse într-o picătură de rouă sub cerul cel limpede al nopţii. ” (4)
***
————————————————–
1.Rugăciune scrisă de părintele Argatu
2.Nichita Stănescu – ”Mit”
3.Mihai Eminescu – ”Catren /Fata-n grădina de aur”
4.Mihai Eminescu – ”Sărmanul Dionis”