Mic tratat despre plânsul fără sunet

***
-La ce te gândești, tată?
-La ce să mă mai gândesc, în ceasul al doisprezecelea… La viața asta că nu-i prea ”mândră”!
-Da, dar trebuie trăită! Parcă așa ziceai…
-Da, așa-i!
(…)
Fața tatălui era ca un plâns fără sunet… Și-a rămas așa… Ultimul. Începuse să cutreiere câmpul cu florile și mândrele dealuri, de după care-i zâmbea Apusul… Nimic între sufletul său și Mântuitorul său… Nimic. Nothing between his soul and his Saviour… Nothing.

***