Mic tratat despre virtual

***
Orice zi pe pământ e o zi bună … Chiar dacă nu pot să contemplu o frumusețe, așa cum cred că este trăitul, fără ca să simt durere… Dar, aproape toate frumusețile au în ele suferințe… De altfel, există o ciudată simbioză între agonie și extaz… In mod ciudat sau nu, toate ne sunt date ca repere pentru trăit. Reperele sunt cât se poate de reale. Însă, ne place nouă ca să le… virtualizam. Le visăm. Când visezi, îți aduci aminte… Îți aduci aminte din viața aceasta sau din altele… Astfel, visând aducem la realitate reperele. De fapt, nu facem decât să ne demonstrăm că trăim și că am trăit tot timpul… Doar că, ținem morțiș să credem că numai pe pământ trăim. De aceea, orice zi pe pământ ne este bună… Și, pentru că, ”orice viaţă de om începe de mai multe ori”[1], orice zi pe pământ e o zi bună…
(…)
Când se trezesc dimineața, ieșind din visare, oamenii își promit o schimbare în viața lor. Aceasta nu se întâmplă. Dar, pentru că își propun o schimbare, orice zi pe pământ e o zi bună… Fiecare răsărit de Soare e plin de încercări. Da, dar nu le privi ca un soldat. Soldații sunt antrenați ca să distrugă lucrările lui Dumnezeu… Iar „Dumnezeu este sufletul întregii naturi. El nu este afară, ci înăuntru ei. Natura este cu alte cuvinte însufleţită şi divină”[2] . De aceea, orice zi pe pământ e o zi bună…
(…)
Ar trebui să știm că noi, oamenii, nu suntem prizonierii lui Dumnezeu, ci mai degrabă suntem prizonierii minții noastre… Cu mintea noastră, putem înțelege că orice zi pe pământ e o zi bună…
(…)
Tot mai mult, universul real al omului este urmărit de… virtual. Virtualul monitorizează desăvârșirea proporțiilor armonice ale omului și are grijă ca, uneori, să-i distrugă simfonia. Așa că, uneori, virtualul devine un pericol… real. Distrugându-i armonia, omul nu va mai putea susține dansul vieții. Va avea, astfel, mai multe cuvinte decât pași… Dansul nu va mai fi limbajul ascuns al sufletului… Va fi, din ce în ce mai mult, un cadril al literelor… Sau, cum ne zice Tudor Mușatescu, o anagramă… Fără simfonie, viața va deveni o definiție lipsită de simțire a dansului: artă călcată în picioare! Având mai multe cuvinte decât pași, omul își desăvârșește Apocalipsa, cu finalitatea ei: revenirea la… început! La început a fost Cuvântul!
(…)
Virtualul nu distruge totul. Virtualul te ajută și să trăiești, atunci când este un echilibru între simțăminte și amintiri, cu proiecție în viitor. El poate reface armonia… Așa, ca să putem avea mai mulți pași decât gânduri… Viața va deveni o simfonie. Astfel, viața va redeveni un dans… artistic. Până la urmă, ”arta e o minunată minciună care ne face să ne dăm seama de adevăr”[3].
(…)
Cu o singură excepție, un echilibru perfect între real și virtual nu există. Greutățile vieții au grijă ca pârghia să se încline într-o parte sau în alta… Excepția este simbioza dintre om și umbra lui. Despre umbră aș putea spune că nici ea nu este ceva virtual, dar oamenii au vrut să-i spună așa… Este fiica luminii. Susțin că există o simbioză între om și umbra lui, pentru că ajutorul e reciproc… Umbra există pentru că omul caută lumina, iar, mai târziu, ”umbra este puntea pe care lumina ne-o dăruiește ca să trecem peste ea în ultima noapte”[4].
(…)
Virtualul este o sciziune interioară. Pătrunde în suflet. Un medic nu-l găsește în timpul disecțiilor, așa cum niciun astronaut nu L-a găsit pe Dumnezeu în spațiu… Dar…

” Fiori prin mine umblă
Și nu am trebuință
Te rog pe tine umbră
Să redevii ființă”[5]

(…)

Concluzie.
Mi-e greu să definesc virtualul ca o uitare de sine… Sunt tentat, dar scriu aberant de mult despre alte lucruri, despre alte stări şi despre alte persoane, descalificându-mă tocmai prin… uitarea de sine. Totuși, ”atât creativitatea, cât şi imaginaţia, pot fi dezvoltate, rafinate şi expansionate virtual, practic în mod nelimitat[6]. Altfel, n-aș mai putea… să argumentez, să am opinie, să înțeleg lumea. Nu sunt prizonierul lui Dumnezeu, ci mai degrabă sunt prizonierul minții mele… Virtualul mă ajută și să trăiesc, atunci când găsesc un echilibru între simțăminte și amintiri, cu proiecție… în viitor. El îmi reface armonia… Îmi lărgește, practic, sfera conştientului, în strânsă dependenţă de rezervorul imens de experienţă reprezentat de inconştient… Și mă pot concentra pe analiza tipului de gânditor introvertit căruia îî este extrem de importantă realitatea interioară, nu de cea exterioară. Virtualul, chiar dacă nu e precis, îmi obligă conştiinţa… să fie.
_____________________________________________________________
[1] Tudor Arghezi
[2] G.T.Fechner (filosof panteist finalist) – ”Despre Dumnezeu ca suflet al naturii”
[3] Pablo Picasso
[4] Lucian Blaga – ”Elanul insulei”
[5] Adrian Păunescu – ”Umbra”
[6] Herbert Harris – ”Cele 12 legi universale ale succesului”