Mic tratat despre rostire

***
Stresul, grijile şi anxietatea se nasc din proiectarea gândurilor noaste asupra viitorului şi din imaginarea unor situaţii negative. Situaţiile negative imaginate distorsionează atitudinile şi limbajul folosit. Cuvintele ni se transformă, uneori, conştient sau inconştient, în bâtă. Ar trebui să ştim câte ceva despre cuvinte…
(…)
De la părintele Stăniloaie: „Cuvântul nu transmite de la subiect la subiect numai înţelesuri. El transmite şi putere. Aceasta se observă mai ales la cuvântul de îndemn, de încurajare, la cuvântul care exprimă o încredere în cel căruia i se adresează. El transmite de la adresant la adresat puterea de a face un bine sau de a se opune unui rău. Desigur, cuvântul poate şi paraliza puterile celui căruia îi este adresat, prin lipsa de încredere, de preţuire, de iubire, prin critica neiubitoare manifestată faţă de acela şi faţă de ceea ce poate el face. Dar şi în aceasta se vede că în cuvânt e o putere, căci a paraliza o putere ţine tot de o anumită putere.”
(…)
Iar, când puterea cuvântului are puterea bâtei, devine ruinătoare, prin prelucrarea corală a fondului muzical liturgic neortodox: „Du-te …ului! Doamne, iartă-mă!”
(…)
Putem schimba ceva?
(…)
Mai putem schimba ceva, dacă vom schimba partitura corului, dându-i titlul: „Mânca – v – ar Raiul, să vă mănânce!” Până la scrierea partiturii, ne trebuie, aşa cum ne sfătuia părintele Cleopa: „Răbdare, răbdare, răbdare, răbdare, răbdare, răbdare, răbdare”… Şi, când ni s-o părea nouă c-am terminat, s-o luăm de la capăt şi iar: „Răbdare, răbdare, răbdare…”.
(…)
Rostirea cuvintelor trebuie să fie supusă, mai întâi, negocierii dintre creier și inimă…
(…)
Oricât ar încerca spiritul să evolueze şi, apoi, să dicteze acţiunile, nu poate depăşi inima. Inima trebuie să fie cel mai bun colaborator al creierului. Din această colaborare rezultă bunătatea manifestă. Inima are rolul principal!
(…)
„Toţi oamenii pot fi măreţi… pentru că toţi oamenii îşi pot sluji semenii. Nu îţi trebuie o diplomă universitară pentru a fi de folos. Nu trebuie să acorzi corect subiectul cu predicatul pentru a-ţi ajuta semenii. Tot ce îţi trebuie, în acest scop, este o inimă plină de iubire, un suflet născut din dragoste.” ( dr. Martin Luther King jr.)
(…)
O inimă mare poate înmuia o inimă împietrită şi o poate transforma într-o inimă la fel de mare. Îmi amintesc de Jean Valjean, cel din „Mizerabilii”… El a furat argintăria dintr-o biserică. Când poliţia l-a prins şi l-a adus la biserică, episcopul l-a salvat, spunându-le poliţiştilor că el a fost cel care i-a dăruit obiectele din argint, ba chiar i-a mai dat câteva suporturi din argint, de faţă cu poliţiştii. Jean Valjean a amuţit! Bunătatea episcopului l-a impresionat până la lacrimi. Şi, i-a rămas bunătatea în suflet! De fapt, această bunătate exista ascunsă în sufletul lui, la fel ca în inima tuturor oamenilor, împreună cu alte calităţi precum frumuseţea şi adevărul… Tot Hugo ne mai spune că iubim prin măreţia inimii noastre. Și prin măreția cuvintelor rostite… Numai deschizând inima noastră, o putem deschide pe a altora… Inima trebuie să fie uşa bunătăţii cu o singură stare: deschisă! Inima ajută gura să rostească…
(…)
Inima dă bunătate cuvintelor.
(…)
Să nu uităm: ”sufletul este inima inimii” (Valeria Mahok), iar cuvintele trebuie să fie rostite… din suflet.
(…)
Acolo unde nu-i inimă, vai de cuvinte! Lovesc.
(…)
Singurătatea nu-i în inima omului, când acolo sunt șlefuite cuvinte… Inima a inventat cuvintele care nu se aud… Inima ajută tăcerea să vorbească neîncetat.
(…)
Izvorul originar al cuvintelor a fost în inima Omului. Când Omul era în Rai… Apoi, a ”țâșnit” în creier… Din când în când, este necesară ”propovăduirea”… prin tăcere! E o necesitate a Sinelui.
(…)
Din ”Faptele Apostolilor 6.4”, aflăm: „Iar noi vom stărui necurmat în rugăciune şi în propovăduirea Cuvântului”.
(…)
„Propovăduire” înseamnă slujire…
(…)
Atenție!
(…)
Când faptele vorbesc, nu trebuie vorbe… Nici când nu vorbesc! Adesea, cuvintele jignesc. A jigni este un mare dușman, izvorât din mândrie și cu direcție pierzătoare de suflet. “… cu gura lor mă binecuvântau și cu inima lor mă blestemau (Psalmi 54, 24; 61, 4)’’. Buzele rele pot rătăci sufletul! ”Dansul” lor se filmează de către Dumnezeu… Atenție!
(…)
A vorbi este acrobaţie. Sârma este creierul. Inima este acrobatul. Nu se poate merge mai repede decât te lasă… sârma. Uneori, acrobatul vrea, sârma nu suportă… Negociere! Începe negocierea acrobat-sârmă… Când acrobatul plânge, sârma se dilată… Devine o autostradă. Autostrada bunătăţii! Mersul este uşor pe autostrada bunătăţii, pentru că nu este trafic… Doar trafic de simţire şi sânge… Iubire! Dacă pe autostradă vine şi iubirea, dacă îi se permite o vizită, dacă vizita e mai lungă, acrobaţia e formalitate… Să tot vorbești!
(…)
Și…
(…)
When you want to talk and the other does not want to hear, the best thing would be to shut up… Parcă n-aș vrea să traduc… Știți asta.
(…)
Îți reamintesc că eşti stăpân doar pe cuvintele pe care nu le-ai grăit; dar eşti robul celor rostite… Și că, pe mine aşa m-a învăţat bunica, în schimbul de vorbe, să nu folosesc decât piese din aur şi argint. Cred că și pe tine.
(…)
Când inima și cu creierul se iau la harță, ce fac? Păi, îmi pun întrebări interioare… Și tac.
(…)
”Ca orice om foarte singur, Iona vorbeşte tare cu sine însuşi, îşi pune întrebări şi-şi răspunde, se comportă, tot timpul, ca şi când în scenă ar fi două personaje.” (Marin Sorescu – ”Iona”)
(…)
Și eu.
(…)
Cea mai nobilă întrebare din lume, ne spunea Franklin, este aceasta: ”Aici ce bine pot face?” Astăzi, pot face un mare bine aici, dacă voi tăcea… Şi-o voi face… Cei care vor să mă audă, mă vor auzi şi când tac. Ceilalţi nu mă aud nici când urlu. Azi tac. Cred că şi mâine… Fac din tăcere o anexa a mea. Ştiu de ce… De multe ori, tăcerea este o călăuză (Călăuza!) mai sigură şi mai luminoasă decât toate teoriile filosofice. ”Si tacuisses, philosophus mansisses!”/ ”Dacă tăceai, filosof rămâneai!” Voi rămâne! Dar… Cred că e bine să taci, când ai cui s-o spui…
(…)
Ah! Stai! Mi-am amintit…
(…)
Ieri am vrut să ascult muzică şi să vorbim. Tu ai vrut să vezi filme şi să vorbim. Muzica avea prea multe cuvinte, filmele aveau prea multe cuvinte. Ale noastre n-au mai încăput… N-am ştiut soluţia: muzica de film! (Morricone, Zamfir: ”Once Upon a Time in America”) Adăugam cuvintele noastre… N-am ştiut. Nici azi nu ştim. O fi viaţa între n-am ştiut şi nu ştim? O fi… N-am ştiut, nu ştim. Dar am vrut să ştim? Nu ştim! Poate vom şti cândva… Să folosim cuvinte. Situaţiile negative imaginate distorsionează atitudinile şi limbajul folosit. Cuvintele ni se transformă, uneori, conştient sau inconştient, în bâtă. Bâta modifică dimensiunile cuvântului ”iubire”…
***
Regula Universului: Să vorbească gândurile, ca să nu moară cuvintele… Dacă gânduri nu-s, cuvinte nu-s!
***
Urare.
À bon entendeur, salut!
***