Mic tratat despre poeți și filosofi

***
”Poet și filosof sunt frați gemeni, dacă nu una.” /1/ Gândindu-mă la Noica, aș putea spune că, iubesc prea mult pe acești gemeni, pentru a rămâne printre ei. Dacă rămân printre ei, ajung să-i urăsc… Deh, neîmplinirile!
(…)
Negru-n ceru’ gurii mă dovedesc…
(…)
Dar…
(…)
Nimeni nu-i vinovat de neîmplinirile mele. Limitele interioare mi-s mai dureroase decât orice limită exterioară, dar mă mai liniștește neștiința și nerostirea multor prostii… ”Învățarea și rostirea de vorbe nu folosește la nimic, dacă lipsește purtarea sufletului cea plăcută lui Dumnezeu.” /2/
(…)
Trecându-mi timpul, am înțeles că acesta (timpul) nu-mi rezolvă problemele, nu-mi șterge limitele… El le… ignoră. Atunci, de ce sunt dispus să plătesc, pentru a-mi conserva neinteresanta imagine de sine? De ce nu le ignor și eu? Prea m-au luat ostatic…
(…)
Încerc. Încerc ”ceva” astăzi.
(…)
Oricum, ziua de azi mi-o promit. Today is the day!
(…)
Așa că…
(…)
Îmi voi oferi o prăjitură. Today. Am uitat toate limbile pe care le știam destul de bine… Totuși, creierul meu n-a vrut, în ruptul lui, să uite rețeta prăjiturii nemțești pe care a memorat-o… în limba ei. Eines der besten Kuchen: Apfel-Sahne-Torte mit Pudding! (Was mache ich, wenn der Kuchen zu trocken ist?) /3/
(…)
”Haida-de! Nu mânca prăjitura, îți crește glicemia!” Așa-mi șopti creierul… Ca de obicei.
(…)
Cu gura plină de salivă, concluzionez: creierul meu e vinovat pentru neîmplinirile mele. Aci-s limitele! Iar cel mai bun tratament pentru creier este… timpul. Cu ignoranța lui, cu tot! Cât mai am timp ca să pot exclama: ”Ignoranța e lucrul cel mai comod pe care-l știu, după fotoliul din camera mea de zi!” /4/ și să pot să devin, ce-am visat: un prost cu talent!
(…)
Oare, poezia și filosofia sunt o pedeapsă? Mă pedepsesc pentru că n-am știut să rămân prost? Nu știu. Poate că nici nu-mi plac, prea mult, lucrurile sigure… Cu o excepție: pot ierta viața, pentru că mi-a înșelat așteptările!
(…)
Așa cum pictura este colorată de ochiul pictorului, viața e colorată de creierul meu… Un prost cu talent folosește o singură culoare: roz!
(…)
Și…
(…)
”Curgeau lumini din ceruri roze,
Vocalizau privighetori.” /5/
(…)
Uneori culoarea roz se află în slujba necesității de a trai, nu a celei raționale… Poate că de aceea: ”poet și filosof sunt frați gemeni, dacă nu una.” Ne ajută să ne simțim destinul (”sentir nuestro destino”)…
(…)
Pe final.
Hai s-o discutăm p-aia dreaptă: de câte ori ai fost prost? Dacă n-ai fost, îți doresc sănătate! Eu mi-s sănătos.
(…)
Final.
Negru-n ceru’ gurii mă dovedii.
***

__________________________________________________

/1/ Miguel de Unamuno -„Despre sentimentul tragic al vieții la oameni si popoare” (eseu, 1913)
/2/ Sf. Antonie cel Mare
/3/ Una dintre cele mai bune prăjituri: tort de mere, frișcă, cu budincă! (Ce mă fac, dacă tortul este prea ars?) – germ.
/4/ Alessandro D’Avenia
/5/ Alexandru Macedonski – ”Zori roze”