Mic tratat despre riduri

***

După ce se uită în oglindă, bunica îi ceru părerea bunicului despre numărul ridurilor… “Parcă sunt mai puţine!”, murmură ea. ”Aşa-i!”, răspunse el. Și mai șopti ceva: ”Numai că ţi s-au unit două câte două şi de aia sunt mai puține!” ”Dar nu te amărî, privește mai sus de oglindă, spre icoană!”, continuă bunicul. ”O să te liniștești!”

(…)

Când se unesc două necazuri, durerea nu se înjumătăţeşte. Se dublează!

(…)

Nu acelaşi lucru se întamplă cu rugăciunile: când unim două rugăciuni, durerea se înjumătăţeşte! De aceea, rugăciunea e respirația sufletului…

(…)

Anii aduc riduri pe piele, pierderea speranţei provoacă riduri sufleteşti… Alungând mândria, rugăciunea te face să nu le vezi, să nu le simți… „Rugăciunea este soarele ochilor nematerialnici ai sufletului. După cum soarele este lumină pentru trup, rugăciunea este lumină pentru suflet.”[1]

(…)

Se spune că ești bătrân, când inima își face riduri…

(…)

Și marea are riduri: valurile sunt ridurile mării! Da, dar marea și le retrage! Când vrea! Și e mai bătrână decât tine… Deci…

(…)

O urare.

(…)

Nu te mohorî că ai riduri, în inimă sau pe chip, eu și Mark Twain [2] îți urăm: ”Ridurile să indice numai locurile unde au fost zâmbete!” Iar Omar Khayyam ne-aduce aminte:
”Ce grăbită-i caravana vieții, într-o clipă trece!
De-astă clipă care trece, bucură-te și petrece!
De prietenii ce-or trece mâine spre tărâmul rece
nu te mohorî, paharnic! Adu-mi cupa: noaptea trece!”

***

_________________________________________________________________

[1] Sfantul Ierarh Nectarie din Eghina (1846 – 1920)
[2] Mark Twain (adaptare)