Mic tratat despre contratimp

***

Mi-a plăcut atât de tare o carte, încât am scris-o…  Chiar am citit-o şi recitit-o! Am înţeles-o în profunditatea-i zbuciumată. Aşa-s eu, mă emoţionez uşor… Cât să transpir brusc. Și să mă trezesc brusc…

(…)

Dimineaţa aveam cearceaful ud şi mă usturau ochii. Am prostul obicei de a plânge când dorm… Și când mă trezesc.

(…)

M-am ”blocat” după ieşirea din casă. Într-o vitrină am zărit cartea… Acea carte! Am simţit durere. Realitatea începuse să mă doară. Cărţile pe care nu le scriu, mă dor. Și visele dor… Mă liniştesc, spunându-mi că este imposibil ca să n-o fi scris eu… Îmi recunosc stilul.

(…)

De visat, sunt sigur că visez… eu. Vise reci, precum o carte…

(…)

Dacă citești doar cărți pe care le citesc ceilalți, vei gândi doar precum ceilalți.”[1] Și dacă visezi precum ceilalți, vei dormi precum ceilalți…

(…)

Nu mai citesc cărțile pe care le citesc ceilalți, nu mai gândesc doar precum ceilalți, nu mai dorm precum ceilalți, nu mai visez precum ceilalți… Iar când plâng, plâng ca… mine. Nu vreau compătimire, vreau să-mi cer scuze, pentru că am încercat să fiu precum ceilalți și am dat  greș… Greșelile mele sunt tot binele pe care pot să mi-l fac. Așa-s eu, în contratimp cu… mine! Doar așa, nu mă pierd în decor. E în a mea putință să fac precum dorește etica mea, etică tragică precum un cearceaf ud.

***

______________________________________________________________

[1] Haruki Murakami- ”Norwegian Wood”/”Pădurea norvegiană”