Mic tratat despre nimic

***
Existenţa este ca un nour. De la distanţă pare a fi real. Când treci prin el, nimic!
(…)
Să vedem, cum e cu acest nimic…
(…)
Nu-i nevoie ca să fie inventat nimicul, trebuie, doar, să fie asumat și cultivat. Deci… Sunt un nimic, nu gândesc, deci exist! Aşa spune-ţi! Cultivarea nimicului corectează imperfecţiunile existenței… Asumarea lui este existența însăși!
(…)
Ești ce-ai ars… Nimic mai mult! Deci nimic! Ești fericit? Nu te iluziona, serotoninae ex nihilo nihil est!
(…)
Nimicul nu se compară! El nu ia frica în ecuație, iar eșecul ar putea fi un lucru bun…
(…)
Uneori vrem să ştergem ceva din viaţă… Ne ajută memoria cu calitatea sa excepţională: uitarea! Tot din memorie, ne aducem aminte că strămoşii ne-au învăţat să ne trăim fiecare zi la maximum. Carpe diem! (“Carpe diem, quam minimum credula postero!”- Culege ziua de azi şi fii cât mai puţin încrezător în viitor!”) Cred că mulţi aţi simţit nevoia să trăiţi la maximum… o pauză! Aşa, un fel de “dolce far niente” (al fiecăruia!) în care să faceţi… nimic! Acel nimic, util vieţii, cu care poţi uita necazurile, poţi să tragi clapa colegilor (mai ales şefului!) la serviciu, în care să te duci la un examen cu mai mult de jumătate de materie neînvăţată… Uneori lenea ne poate salva. De stres sau de greşeli. Nu se spune că: “cine nu munceşte, nu greşeşte, nu plăteşte!” Se spune că pentru mulți e un principiu de viaţă… Ajutorul ni-l dă memoria, cu calitatea ei excepţională… uitarea! Uităm să muncim! Facem… nimic.
(…)
Deh, viaţa aceasta, cu eternele ei grele probleme (De ce, trebuie să muncesc numai eu?) şi necazuri (Uf, iar am muncit numai eu!) care nu ne mai dau pace sufletului!
(…)
Mulţi ani, omul a “trudit” că să nu mai muncească. Râdem, când cineva ne spune că munca este pentru maşini, dar, în sinea noastră, vrem ca aşa să fie! Nimic nu-i mai plăcut, decât să vezi un robot muncind în locul tău!
(…)
M-au pasionat roboţii. Nu m-am lămurit, dacă a realiza un robot este o victorie ştiinţifică sau o dorinţă a oamenilor care vor să ocupe un loc de minim potenţial. Adică, un loc unde să facă… nimic!
(…)
Până mă lămuresc, mi-am început “o mică pauză”! Fac… nimic.
(…)
Așa… Nimicul generator de pauză m-a luminat și am putut gândi sau mi-am amintit: înțelepciunea nu-ți folosește la nimic, dacă nu răspunzi nebunului după nebunia lui, că să nu se creadă înţelept… Începe nimicul să mă adapteze… Și să zâmbesc. Așa, din nimic!
(…)
“Oamenii care râd o singură dată într-o zi, nu-și mai aduc aminte dacă au râs sau nu în acea zi.” Așa mi-a spus un prieten, cândva… Am râs atunci! Apoi, am gândit că ar trebui să râdem de două ori pe zi. Cel puțin! Să ținem minte c-am râs! Momentele de râs ne țin în viață, când aceasta ne e tare grea… Dar, dacă vrei să râzi pentru a doua oară într-o zi, nu e musai să râzi de cel care râde când își arată degetul. Poate că râde el, dar, ce-a făcut degetul de care râde, nu știi. Și, s-ar putea, ca acela să-i fie singurul râs al zilei… Mda! Dar nimic nu-i mai bun decât râsul de peste zi…
(…)
Noi, oamenii, vom putea râde până-n ziua când roboţii vor încerca să gândească şi, atunci, or să ne-o zică de la obraz: “Bă, ia mai munciţi şi voi ! Dă-vă-n hidraulica noastră de schizoizi! Nimic nu faceți!”
(…)
Că să nu se întâmple una ca aceasta, ar fi (poate) mai bine să-i casăm pe roboţi şi să muncim “noi” un pic mai mult. Să ne înţelegem, doar un pic mai mult! Altfel, ne transformăm “noi” în roboţi. Ei, dacă o să mai muncim, cred că n-o să pățim nimic!
(…)
Da… Altfel, ne transformăm existenţa într-un… nour. De la distanţă pare a fi real. Când treci prin el, nimic! Ce spuneam…
(…)
Nu mai zâmbesc. Mă încearcă o dorinţă „de promovare”. Nu ştiu în ce sens. Am, aşa, o senzaţie… Deh! Gândesc nesmerit… Îmi vine să mă cert. Mă simt de parcă mi-aş ieşi din piele… Brusc, aud: zâmbeşte, mâine poate fi mai rău! Şi-mi vine iar un zâmbet… Chiar zâmbesc! Amar. Astăzi fac… nimic. Mâine poate fi mai rău!
(…)
Sunt aşa de obosit şi sufăr. Eu cred că sufăr de prea mult… nimic. Încep să mi-l asum. Cultivarea nimicului corectează imperfecţiunile existenței… Asumarea lui este existența însăși!
***
Concluzie.
Dacă n-ai înțeles nimic, înțelege că “viața nu valorează nimic, dar nimic nu valorează cât viața !” Viața conține adevăr incomensurabil și orice acțiune este preferabilă, în mod obiectiv… Și dacă nu înțelegi, nu-i nimic! Eșecul înțelegerii ar putea fi un lucru bun… Știi, de ce? Nihilismul nu există, există Dumnezeu! E un paradox aici: nihilismul nu există, dar există nihiliști! Așa că, e musai să vorbești despre nihilism cu umor și cu o duioasă înțelegere… Pe nihiliști îi poate cuprinde disperarea, față de inutilitatea existenței…
***
Concluzia concluziei.
Aşa, din când în când, un “dolce far niente” e bun la casa omului! Un fel de nimic… practic.
***
Sfat prietenesc.
Am un prieten medic militar. Surprinzându-mi privirea pe plăcuța cabinetului său pe care scria că e și grad mare, și universitar, și șef de clinică, mi-a spus: ”Știi ce sunt eu? Nu-i ce scrie acolo… Acolo e ceva administrativ. Eu sunt un nimic, pentru că eu mă raportez la Dumnezeu. Pe oameni mă străduiesc să-i fac bine. Cât pot! Nimic mai mult!” Am luat precizarea ca pe un sfat prietenesc. Poate ceva mai mult: un criteriu de-a alege dintre variantele nimicului! Un criteriu de existență.