Mic tratat despre estetica religiozității

***
Omul modern nu mai gândește antinomic: el vrea numai ”trăiri plăcute”! Are propria-i estetică a religiozității… Ca răspuns la interogațiile personale, alătură truisme pentru propriile sofisme, având finalitate în umplerea existenței cu propriile experiențe, mulțumindu-se să constate că-i… viu. Poate fi necăjit, pentru că nu i se recunosc meritele, dar îi trece supărarea, gândind că nu va suferi mai mult decât Isus… Așa că, ar fi interesat să-l iubească pe Isus… O să-l iubească sincer, când va fi convins că Isus iartă sincer…
(…)
Nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită!” Mulți rostim așa cu năduf… Suntem tare necăjiți, pentru că nu ni se răspunde la fel. Ba, mai mult, încercăm să ne liniștim, spunându-ne: ”Isus a fost scuipat, pentru că ne-a dat o religie a dragostei!” E bine? Nu prea, dacă facem binele ca să ni se răspundă cu bine… E dragoste din interes. Dar…

(…)
Nu-i totul pierdut, chiar dacă vom considera că a face bine e ceva la modă… Cum nu stricăm lucrurile dacă vorbim despre ele, nu-i rău când facem o faptă bună, indiferent de motiv…
(…)
Nu-i rău, pentru că încercăm să rămânem în apropierea lui Dumnezeu. Ne străduim ca Pământul să nu fie infernul altei planete, presupunând c-ar putea fi…
(…)
Apoi…
(…)
Încet-încet, vom conștientiza: „credința nu este o emoție estetică, ci ceva mult mai înalt, deoarece e precedată de resemnare. Ea nu este o înclinație spontană a inimii, ci paradoxul existenței”. [S. Kierkegaard – ”Frică şi cutremur”]
(…)
Adică…
(…)
Credința nu este un rezultat al demersului rațional cu care ne-am edificat propria estetică a religiozității… Deci, nu-i totul pierdut!
(…)
Credința e o cuvioasă solicitare…
(…)

-Doamne-Dumnezeule,nu mai vreau să semăn, să secer și să adun în hambar! Nu mai vreau! Aș vrea să fiu liber! Fă-mă, Doamne, o pasăre a cerului! Ea nu seamănă, nu seceră… pe ea o hrănești Tu, Doamne! Ea e liberă!
-Nu-i liberă, truda ei e zborul deasupra grozăviilor lumii tale… Vrei tu, aceasta?
-Nu mai vreau aceasta, Doamne! Aș vrea, Doamne, ca atunci când mântuiești sfinți, mântuiește-mă și pe mine păcătosul! ”Că de vei mântui pe cel drept, nu-i lucru mare, și de vei milui pe cel curat, nu-i nici o minune, că sunt vrednici de mila Ta; ci spre mine, păcătosul, să faci minuni cu mila Ta, întru aceasta să arăți iubirea Ta de oameni.” [Sfântul Ioan Damaschin – ”Rugăciune de seară”]
(…)
Deci…
(…)
Credința nu este o simplă emoție estetică, ci ceva mult mai înalt, deoarece e precedată de resemnare.
(…)
Și…
(…)
Om fiind, am înțeles că, deși rugăciunea nu-i ecuație, pentru că nu are necunoscute, „orice religie adevărată este o religie a lucidităţii” [Anthony de Mello]… Orice religie adevărată este o emoție estetică care te ”înalță”.
***
Concluzie.
Credința, precedată de resemnare și cuvioasă solicitare, este creatoarea esteticii religiozității… Apoi, urmează ”trăirile plăcute”…
***