Mic tratat de pocăință

***
Trebuie să respect viața. Așa cred eu.
(…)
I-aș „scoate ochii”, dar nu pot. Mi-e teamă! N-am cum să știu mai multe despre ea… Mi-e teamă că știe ea mai multe despre mine… Nici să fac pe mielul blând nu pot…. N-am două vieți! Oricum, aș suge la o oaie stearpă… Nici nu pot s-o iau peste picior! Că-mi pune piedică… Ehei! De câte ori…
(…)
Ce pot?
(…)
Pot să strig la Dumnezeu. Știu că nu-mi răspunde. Trebuie să înțeleg tăcerea Lui și tăcerile vieții, pentru că numai Fiul Lui știe ce înseamnă să strigi: ”Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit!” și să primești drept răspuns… tăcere.
O tăcere ușoară-limpede.
(…)
Știu că eu nu pot să iau asupra mea păcatele lumii. Nu pot să-mi duc nici păcatele mele, dar pot să-L strig. Și să trăiesc cât sunt… în viață. A trăi este un strigăt la Dumnezeu. A trăi este o artă. Taina artei este o amintire… E bine să-ți aduci aminte că ai trăit, chiar dacă prin sufletul tău au trecut săbiile unui trialog: comunicarea cu tine, cu alții și cu Dumnezeu.
(…)
Orice formă de comunicare este o reacție: de iubire, de ură, de disperare… Încearcă și o reacție de… pocăință.
(…)
Deci…
(…)
Trebuie să respect viața. Așa cred eu. Nu-i un orgoliu al ideii de viață. E pocăință. La început, gândeam că de! sunt tânăr, o să mă liniștesc mai încolo, o să-mi vin la pocăință… Acum, e cazul! La tine, cum e?
***
Îndemn.
Cinste și considerație suprapuse peste cel mai profund respect și peste cea mai profundă teamă! Să-mi trăiești, viață!
***