Mic tratat despre greșeli

Am făcut atâtea greșeli în viață, încât am ajuns să mă iubesc.

(…)

Da! Mă iubesc pentru că mi-s exemplu: nu-mi acuz greşelile! Le acuză alții… Cred că lor le sunt utile, dacă înțeleg… Oricum,  le las o avere impresionantă! Doar că, atunci când mă acuză, mă înghesuie-n mine de nu-mi mai lasă pocăința spre spovedanie.

(…)

Uf! Este un necaz aici… Sunt cam greu de înlocuit. Pentru a mă înlocui, mulţi ar trebui ca să greşească… mult. Deși, într-un anume fel, le-o doresc! „Ceea ce necesitatea impune, oamenii sunt nevoiţi să suporte. Degeaba încerci să te împotriveşti vântului şi mareei”.[1] Dar, cum cele mai izbutite piese ale Shakespeare sunt lipsite de facilitate, adică sunt ceva mai mult decât ar trebui să fie, eu am înțeles că unele greșeli dau farmec vieții… Mai ales când faci greșeli aproape-unice pe care nici nu poți să le eviți. Important este șă conștientizezi că greșeala aproape-unică, deși stârnește, în egală măsură, aversiune și admirație, e bine să rămână… unică.

(…)

De ce sunt greu de înlocuit? Pentru că-s aproape-unic: mi-am transformat greșelile aproape-unice în virtuți, prin nerepetare! De ce am ajuns să mă iubesc? Pentru că, sacrificând greșelilor o parte din fericirea mea, mi-am egalizat intelectul cu voința. Am devenit calul care a reușit să-și înghită zăbala… Cine va putea așa, mă va putea înlocui. Să aibă grijă, totuși, că Raiul nu se cerșește!

____________________________________________________________________

[1] Asta-i de la domnul Shakespeare!