Mic tratat despre viața românului sau despre teoria relativității generalizate

***
”Interviul” despre ”starea românului” este și un pamflet de ocazie împotriva evenimentelor la ordinea zilei… Este un interviu apodictic (cu înfățișare de adevăr absolut).
***
D&D: – Gândește românul pozitiv?
M. Mraconia: – Hm! Numai când rostește : ”Sunt convins că nenorocirile există… la alții!” și ”Brevis ipsa vita est, sed alcoholis fit longior!” pe care o traduce aproximativ: ”Viața în sine este scurtă, dar devine lungă… când bei!”
*
D&D: – Și, când este românul fericit?
M. Mraconia: – Când numărul necazurilor îi creşte spre infinit! Atunci, numărul fericirilor îi tinde spre… zero. De altfel, este noua teorie despre limită a românului. O demonstreză cu argumentul că, atunci când fericirea tinde spre zero, aceasta începe să se “regăsească” în necazuri… Și, îi apare fericirea de a fi necăjit! Apoi, urmează consecinţa logică a faptului că, atunci când încercă să înece necazurile în băutură, pe acestea le cuprinde fericirea de a… înota!
*
D&D: – Mai concis…
M. Mraconia: – Simplu! Românul e fericit, când bea! Atunci este proprietarul iluziilor sale fixe foarte bine sistematizate: știe că există o relație biunivocă între forma paharului și viteza de golire… Pentru o profundă sistematizare a ideilor, e musai ca tăria alcolului să fie egală cu numărul decibelilor manelelor… din club!
*
D&D: – Adică, românul ar trebui să bea… veșnic?!
M. Mraconia: – Uite… Se știe… Când bea, românul se sinucide episodic: omoară moartea de mai multe ori! Moartea morții e… fericire. Nu? În plus, își menține strânse tradiționalele relații de familie:
”C-așa beau și eu și tata
Dintr-o sâmbată într-alta!”
*
D&D: – Mda! Să revenim la lucruri un pic mai vesele… Are românul umor ?
M. Mraconia: – Da! Are umor negru… Uneori, în viaţă, umorul negru are multiple rădăcini în prostie. În prostia omenească! Și românul știe…
*
D&D: – Englezii sunt ”specialiștii” umorului negru, nu ?
M. Mraconia: – Așa le place lor să creadă… Numai că, un român i-a stabilit cel mai bine originea, când a scris: “Mâţa tot s-ar fi putut întâmpla să deie drobul de sare jos de pe horn; dar să cari soarele în casă cu oborocul, să arunci nucile în pod cu ţăpoiul şi să tragi vaca pe şură, la fân, n-am mai gândit!”[1]
*
D&D: – Simț al realității are românul ?
M. Mraconia: – Paradoxal, da! Românul, deși nu mai știe în câte dimensiuni trăiește, știe că ”legile naturii devin mai simple și unificate atunci când sunt considerate într-un spațiu cu mai multe dimensiuni decât spațiul nostru obișnuit”![2] Folosindu-se de inteligența-i recunoscută, a concluzionat unde se află adevărul: „in vino veritas!” Devenit inteligent, bea mai mult, ca să suporte mediocritatea ce-l inconjoară…
*
D&D: – Când e românul trist?
M. Mraconia: – Când e treaz și când cineva, în loc să-l înjure, îl roagă foarte frumos să plece de acasă! Adesea e trist pentru că prietenii lui au (și el nu are!) câte-o afecţiune cronică: diabet, H.T.A. sau T.B.C. Vrea și el una! Și cum votca e mai răspândită decât bacilul Koch, alcoolismul îi stârnește o vie emoție…
*
D&D: – Politică face?
M. Mraconia: – Păi, ce crezi că discută-n cârciumă? Oricum, e plină țara…
*
D&D: – Mda! E plină țara de politicieni… Ce-ar fi România, fără politicieni ?
M. Mraconia: – Așa cum știe lumea: o grădină zoologică fără maimuţe! Sau o cârciumă fără bețivi…
*
D&D: – Oh! Mai are românul speranțe?
M. Mraconia: – Mai are o singură speranță: să se trezească și să-L roage!
***
“Din mocirla sufletească în care mă aflu scapă-mă din nou, Doamne. Din mlaştina păcatului şi a deznădejdii ridică-mă. Întinde-Ți mâna şi ia povara ce apasă atât de greu pe umerii mei. Vindecă rănile mele sângerânde. Uşurează chinul meu. Mi-e teamă de suferința care e în mine… De revolta care e în mine… De abisurile deznădejdii… Întinde-mi mâna, ca să mă agăț de ea şi să mă ridic la suprafață înainte ca valurile să mă înece. Tu, cel ce eşti plinătate, umple golul din ființa mea! Tu, cel ce eşti lumină, luminează întunericul din mine! Doamne, singura mea speranță, nu mă lăsa!”
***
Fiindcă veni vorba de Riemann…
(…)
Uite…
(…)
Ideile lui Riemann se dovedesc valabile în practica economico–politico–culturalo–științifico-(…)o românească. Aici, totul este într-o altă… dimensiune!
(…)
Este singura explicație, pentru tot ce se întâmplă… Aici, suntem pionieri! Ceva pur românesc… Un pionierat mai mare decât zborul lui Vuia…
(…)
De ce?
(…)
De-aia!
(…)
”De-aia!” este un răspuns impersonal și specific. Are corespondent în folclor un alt impersonal: ”Foaie verde”…
(…)
”Foaie verde foaie lată
ce-aş începe înc-o dată
Să-mi iau viaţa în răspăr
poate dau de adevăr!”
(Costel Zăgan din ”Doine de (s)pus la rană”)
(…)
Revin la Herr Riemann…
(…)
Riemann a conceput o teorie, ”Über die Hypothesen, welche der Geometrie zu Grunde liegen”/”Despre ipotezele care stau la baza geometriei”, în care a introdus conceptul de „varietate diferențială cu n dimensiuni”, presupunând o interacțiune dintre spațiu și materie, ghidat de principiul: ”legile Naturii devin mai simple și unificate atunci când sunt considerate într-un spațiu cu mai multe dimensiuni decât spațiul nostru obișnuit”…
(…)
Știu că Riemann suferea de depresie… Se crede că depresia este cea care i-a deschis canalele sensibilității către dimensiunile suplimentare… Și aici, asemănarea este tulburătoare! Într-adevăr, aceste dimensiuni au ceva tulburător…
(…)
Ca și-n practica economico–politico-culturalo–științifico-(…)o românească! Da!
(…)
De ce?
(…)
De-aia!
(…)
E de cercetat, dacă, nu cumva, strămoșii lui Riemann au fost daci… Sau romani… Oricum, el pare a fi foarte român… O fi rudă cu mine… Sau cu tine… Mai știi? Doar noi nu mai știm în câte dimensiuni trăim… Sau…
(…)
De ce?
(…)
De-aia!
(…)
De multe ori, m-am întrebat de ce sunt curios…
(…)
În urmă cu câţiva ani, n-am putut să dorm, deoarece nu găseam răspunsul la întrebarea: de ce 111111111 x 11111111 = 1234567887654321? L-am întrebat pe bunicul, iar bunicul mi-a spus: ”de-aia!” Am început să mă liniştesc…
(…)
De ce m-am liniştit?
(…)
De-aia!
(…)
Totuși, mai aveam o nedumerire: de ce fractalul este forma geometrică fragmentată, cu proprietatea că orice parte a acestuia reprezintă o copie mai mică a întregului? De ce? Această neliniște mi-a dărâmat cunoștinţele de aritmetică, de geometrie şi de… cibernetică. Nici teoriile lui RIemann nu-mi mai plăceau… Chiar mi-am temperat ironic orgoliile… De ce? Ah! Desigur:”de-aia!”
(…)
Revin, la ce spunea bunicul… El îmi șoptise: ”Ce poţi face azi, lasă pe mâine! Sau pe poimâine… Nu da zilei, încărcătura ta, satrapule!” Deh, cine nu are bătrâni, să nu-i mai împuşte! Cum, de ce? De-aia!
(…)
Hei! I-auzi!
(…)
”De-aia!” are rol… terapeutic, arătând un anumit rol al ignoranței…
(…)
Totuși… De ce ți-e frică, de-aia nu scapi!
(…)
De ce râzi?
(…)
Aha! Ți-a dat Dumnezeu gură…
(…)
De ce?
(…)
Aici ironia încetează. Ignoranța devine un abis… Trebuie să aibă limitele ei… Mai ales cea din practica economico–politico-culturalo–științifico -(…)o românească.
(…)
Când te uiți prea mult într-un abis, începe să-ţi placă! Deși ai senzația că tu intri în el, este invers… El intră în tine! Sau și-și!
(…)
Pentru mulți, abisul este o oglindă specială… Este singura oglindă de care sunt mulțumiți! În el nu te vezi invers… Vezi invers! Oricât de urât ai fi… Astfel, abisul devine un produs extrem de… cosmetic. De ce? După studiile lui nenea Pavlov, ar trebuie să răspunzi: de-aia! Terapeutic vorbind, e bine s-o spui, dar nu-ți forma un reflex… Pavlov, după ce i-a murit câinele, i-a dus mâncare în continuare… Iar menajera îi aprindea lui Pavlov becul… fix la ora cinci!
(…)
Ignoranța face Lumea ciudată şi din ce în ce mai puţin instruită. Să nu ne mai mirăm, când un student (fie el şi american!) crede că Ludwig van Beethoven a fost un… câine! De-aia începem să nu mai facem deosebirea dintre o simfonie şi un lătrat…
(…)
Constatare.
Cam o 30% din folclorul românesc preamărește ignoranța, 60% preacurvia și restul… restul. De ce? Răspunsul îl știți… E pur romanesc!
(…)
N-aș vrea să jignesc… Îmi cer scuze, cu ceva… ”pur și simplu”:
”Foaie verde de mărar,
Fă-mă, Doamne, măcelar,
Pune-mi un cuţit în mâini
Ca să tai… frunză la câini!”
(epigramă de Iulian Dămăcuş din arhiva personală a lui Gheorghe Culicovschi)
***
Final.
Deci ideile lui Riemann se dovedesc valabile în practica economico–politico–culturalo–științifico-(…)o românească. Aici, totul este într-o altă dimensiune… Istoricește vorbind, noi, românii, nu Riemann, am deschis drumul spre teoria relativității generalizate… Aici, suntem pionieri!
***
—————————————————————————————————-
[1] ”Prostia omenească” de Ion Creangă (Învățătorul copiilor…,ed. a III-a, Iași,1874)
[2] Teorie concepută de Riemann în ”Über die Hypothesen, welche der Geometrie zu Grunde liegen”/”Despre ipotezele care stau la baza geometriei”