Mic tratat despre anxietatea fără obiect

***

M-a întrebat cineva, ieri: ”Care este lucrul cel mai important pe care l-ai învăţat, ca să nu-ți pierzi minţile?” M-am blocat! N-am putut răspunde imediat. Era să-mi pierd… minţile! Era… Dar, am zărit trecând, pe lângă mine, maşina de la pompe funebre. Şi-am ştiut…

(…)

Da, am ştiut! Mi-am revenit… Astăzi sunt bine. Mult mai bine! Scriu ca să nu uit: nu-mi voi pierde minţile, pentru c-am devenit bun prieten cu moartea! Moartea înţelege că un bun prieten n-o va trăi pe pământ… Ştie că-mi sunt un biet chiriaş în trup.

(…)

Răspunsul mi-a tratat anxietatea ”fără obiect”, făcând-o și mai… ”fără obiect”. Acțiunile mele (zilnice) vor considera atacurile de panică amuzamentul care va băga industria farmaceutică în… faliment. Cu o asemenea stare, pot fi membru în consiliul de administrație al oricărui spital de nebuni. Un bun prieten cu moartea, râde fără motiv, în cel mai credibil mod!

(…)

Apropo de râs…

(…)

Înainte de a te certa cu cineva, spune-i oponentului o glumă. Dacă are simțul umorului, va râde și vă veți împăca. Dacă nu, încetează! Nu porni cearta! Așa că, mergi înainte, fără să-l privești! Cel care n-are umor, nu merită nici măcar o ceartă… Oricum, cearta împinge adevărul în prăpastie… El nu e în stare să trăiască liber și are nevoie de cearta cu tine ca să-și arate asprimea. Viața îi este mâhnicioasă. Cearta lui îi este un mod de a fi. Nu te opri! Mersul pe lângă el îți va înviora gândirea și vei putea să-l ignori în liniște. Până la urmă, cum ne șoptește Shakespeare: ”soarta unei glume depinde de urechea care o aude, nu de limba care o spune”…

(…)

În toate cazurile gluma trebuie să fie ca ”sarea-n bucate”: nici prea-prea, nici foarte-foarte!

(…)

Simțul umorului: îți permite să privești altfel lucrurile, poți să-ți ignori insuccesele fără să-ți pierzi demnitatea, ți-e suport -în caz de necaz- pentru supraviețuirea spiritului solitar, îți face suportabil adevărul spus sau care ți se spune…

(…)

Pentru racordare la adevăratul tu, umorul este cel mai bun tratament ca să scapi de tine însuți/însăți, refăcându-ți axa eu-sine…

(…)

Când nu poți sau nu-ți permiți să râzi ar fi mai bine să… taci. A tăcea este poate fi calea spre minimă rezistență a conștiinței…

(…)

Uite…

(…)

Un savant renumit propuse unui reporter ca, pe timpul interviului, să tacă amândoi. Interviul dură trei ore. Savantul tăcu trei ore; (tele)spectatorii aşteptară trei ore ca să spună ceva interesant, ceva care ar putea să le schimbe viaţa… După trei ore, ce constatară? Că viaţa lor a avut parte de trei ore de… linişte. Au fost, poate, singurele trei ore în care conştiinţa lor s-a odihnit… Şi-a ales până şi conştiinţa calea minimei rezistenţe, creând un gol în mintea (tele)spectatorilor… În aceste ore, mintea lor nu le-a mai fost pe post de sclav. N-a mai luptat pentru gloria proprietarului. Gloria dezvoltării umane uzează. Ne putem distruge gândind și analizând. Dorim prea mult ca să ne deosebim de animale. Mda! Nimeni nu vrea să fie egalul câinelui său de companie…

(…)

Savantul a găsit calea de ai face căţeii lui de companie… Mulţi s-au simţit jigniţi şi nu prea ştiau de ce. Greu recunoaşte cineva, că i-a plăcut să nu gândească! Greu îşi poate reprima omul dorinţa, de a nu domina prin gândire! Dacă nu are în apropiere o „potaie mică”, tot găseşte pe cineva în familie… „Gândesc, deci exist!” se poate reformula, dacă vom vrea, în „Exist, cum gândesc!”

(…)

Dar, minţile măreţe fac din gânduri scopuri nobile, celelalte nu fac decât dorinţe cu priorități imediate… Prioritară este dorința de-a conduce… Aşa că, multe minţi ar trebui să se odihnească! Dacă mă gândesc la câte minți nu se odihnesc nici cu medicamente, constat că, adesea, boala e mai tare decât știința!

(…)

Acțiunile frenatoare (asupra minților neodihnite care conduc) pot ajuta la scoaterea societății din echivocul omniprezent. Cum? Păi, prin (a)ducere la tăcere… Totuși, e greu ca să liniștești o ”conștiință” aproape vidă de responsabilități morale… Dar, metode sunt: unele științifice, altele… empirice! Trebuie trecut, de la faza ”discursului asupra metodei”, la faza a doua: ”recursul la metodă!” După ”recurs”, mințile neodihnite (care au condus!) vor plânge, pentru că nu se mai găsesc ”în dicționare”. Acțiunile frenatoare încep prin ”însingurarea” dorințelor cu priorități imediate…

(…)

Acțiunile frenatoare sunt negocieri între creier și inimă.

(…)

Oricât ar încerca spiritul să evolueze şi, apoi, să dicteze acţiunile, nu poate depăşi inima. Inima trebuie să fie cel mai bun colaborator al creierului. Din această colaborare rezultă bunătatea manifestă. Inima are rolul principal! „Toţi oamenii pot fi măreţi… pentru că toţi oamenii îşi pot sluji semenii. Nu îţi trebuie o diplomă universitară pentru a fi de folos. Nu trebuie să acorzi corect subiectul cu predicatul pentru a-ţi ajuta semenii. Tot ce îţi trebuie, în acest scop, este o inimă plină de iubire, un suflet născut din dragoste.[1]”

(…)

O inimă mare poate înmuia o inimă împietrită şi o poate transforma într-o inimă la fel de mare. Îmi amintesc de Jean Valjean, cel din „Mizerabilii”… El a furat argintăria dintr-o biserică. Când poliţia l-a prins şi l-a adus la biserică, episcopul l-a salvat, spunându-le poliţiştilor că el a fost cel care i-a dăruit obiectele din argint, ba chiar i-a mai dat câteva suporturi din argint de faţă cu poliţiştii. Jean Valjean a amuţit! Bunătatea episcopului l-a impresionat până la lacrimi. Şi, i-a rămas bunătatea în suflet! De fapt, această bunătate exista ascunsă în sufletul lui, la fel ca în inima tuturor oamenilor, împreună cu alte calităţi precum frumuseţea şi adevărul… Tot Hugo ne mai spune că iubim prin măreţia inimii noastre. Numai deschizând inima noastră, o putem deschide pe a altora… Inima trebuie să fie uşa bunătăţii, cu o singură stare: deschisă!

(…)

„Mângâie-te că n-ai talente mari; precum te mângâi, când nu eşti în slujbe mari. Prin inimă poţi fi deasupra şi-a unora şi-a altora.” [2]

(…)

“Cu ea ne-alegem ce ne place;

Frumosul, bunul sau destinul…

Împunsături de simț ne face

Căci ea decide ce-i sublimul.”[3]

(…)

Să nu uităm: sufletul este inima inimii! [4]

(…)

Inima este independentă de trup, creier și de existența umană propriu-zisă; ea comunică cu ceea ce aș numi minte cosmică având, în consecință, o manifestare de voință liberă și pentru că-i liberă este (contrar la ceea ce credem despre ea)… conștientă. Omul trebuie să fie ființă conștientă, să-și înțeleagă existența personală și integrarea ei în univers (adică, să aibă conștiință!). Trebuie să fie cu ușa bunătății deschisă. Prin ușa bunătății intră și-și stabilește locul de ființare moralitatea transferată, prin bună colaborare, din… creier.

(…)

Inima va fi multă vreme ”centrul” unei întrebări: ”Ce este inima?” Răspunsul nu poate fi o simplă menționare a adresei de locuitor al cuștii toracice… Și, totuși, răspunsuri se dau… Acestea pot depăși cadrul (strict) științific și se îndreaptă spre speranța că inima este… o minune. Iar ”cine speră minuni, să-și întărească credința!”[5] Unii o fac. Astfel, prin bunătatea din inimă, pot fi deasupra şi-a unora şi-a altora… ”Inima omului este făcută pentru un bine nemărginit.”[6]

(…)

”Binele nemărginit” este capitolul copleșitor al oricărui ” tratat despre filosofia inimii ”. Îl va citi și-l va înțelege un suflet născut din dragoste…

(…)

Dar…

(…)

…”Lumea-i cum este, și ca dânsa suntem noi.” [7]

____________________________________________________________

[1] dr. Martin Luther King jr.

[2] Vauvenargues

[3] Daniel Aurelian Rădulescu

[4] Valeria Mahok

[5] ”Wer Wunder hofft, der stärke seinen Glauben!” (Goethe, ”Faust”, 5056)

[6] Alfons de Liguori

[7] Mihai Eminescu – ”Epigonii”