Mic tratat de ne-dezvoltare personală

Care este diferenţa, dintre „nu cedez niciodată” şi „niciodată nu fac suficient”? Cred că-i aceeaşi diferenţă care este între „gândesc cum trebuie” şi „gândesc când trebuie”… Știi… E dificil de raţionat, pentru că, de foarte mici, suntem învățați că numitorul comun (necesar al exprimărilor) este: „tot timpul!” Pe măsură ce mai creștem, ni se cere să ne fie clară și diferența dintre ”eficacitate” și ”eficiență”… Și aici avem ca numitor comun ”tot timpul!” Adică, ”tot timpul!” trebuie să ne dezvoltăm… personal. Pentru aceasta, facem cursuri cu ”profesionștii” domeniului.

(…)

Nu prea mai scapi de ei. De profesioniști… Ei îți vor organiza viața. De la ei, o să afli că-ți poți petrece timpul, cam așa:

– cu activități importante și urgente;

– cu activități importante și non-urgente ;

– cu activități neimportante și urgente ;

– cu activități neimportante și non-urgente.

(…)

Da! Acum, m-am lămurit de ce ne îmbolnăvim… Cum, de ce? De atâta dezvoltare personală! Nimeni nu ne învață cum să ne petrecem timpul ”fără activități”… Nu-s profesionist, dar unul dintre rarii profesioniști ai domeniului mi-a șoptit: ”Nici cârciumile nu mai sunt ce-au fost. Pe zi ce trece, omul își pierde și talentul de a bea! Bea de se-mbolnăvește…” Of! Și eu crezusem că…
(…)

Totuși, nu mi-e prea clar de ce nu beau… Nu vreau să mă-mbolnăvesc? Sau, poate, nu prea vreau să mă ”dezvolt personal” după recomandări academice și/sau prietenești…

(…)

Uite… Viața este ceva mai mult decât un act de management. De la ”arta managementului”, pot să rețin ”curajul de a-mi asuma riscuri”… Astfel, viața îmi va fi curajul asumării riscului de a crede…

(…)

Știu: viața are nevoie de dezvoltarea curajului personal al asumării riscului de a crede! Și de profesioniști ai acestui domeniu! Ei ajută omul, ca să plece din preajma credinței și să aibă curajul de-a intra în miezul ei… Și omul va trăi cât este în… viață. Și, nu numai!

„Dacă a crede înseamnă a putea să muţi munţii din loc, o astfel de credinţă este aproape imposibilă unui om muritor. El mai degrabă vrea să creadă decât crede, omul se află mai curând în preajma credinţei decât în miezul ei; Dumnezeu cu care ar trebui să se confunde credinciosul în credinţa sa îi este inaccesibil acestuia din urmă, doar Iisus îi deschide portiţa către cele veşnice prin calitatea sa de om şi de Dumnezeu.”[1]

_______________________________________________________________

[1] Academician Nicolae Dabija