Mic tratat despre campioni

***
Se spune că ”viitorul aparține celor care cred în frumusețea propriilor vise” [1] Da! Doar că mai trebuie și o frumusețe, pe măsură, a sufletului…
(…)
De mic, am fost un mare amator de tenis de câmp. Mulți ani, m-am antrenat zilnic. Până la marea dezamăgire… Aproape toți, dintre cei cu care joc, returnează mingea unde nu-s eu… Inechitabil! Eu servesc unde-s ei!
(…)
Poate că ar trebui să execut un serviciu mai ”tăiat”… Pentru reciprocitate… Dar nu-mi iese serviciul ”tăiat”!
(…)
Constat că, deși îmbătrânesc, nu știu mai multe… Așa-i în tenis? Nu știu. Cred că nici nu vreau să câștig. Atunci, de ce sunt dezamăgit? Nu! Nu trebuie… Ar trebui să mă bucur de jocul meu suferind; suferința mi-aduce răbdare, răbdarea încercare și încercarea nădejde. Într-o zi, se vor lovi de mine toate mingiile! Viața are nevoie și de campioni și de… deziderate etice.
(…)
Campioni… Mulți vor să fie campioni. A fi campion este o formă elementară a experienţei umane. În viața omului civilizat ea nu şi-a pierdut (deloc !) forţa originară. Oamenii, chiar de la naștere, vor să fie… campioni la ceva, de parcă omul se educă și trăiește numai pentru competiție. Câștigul se manifestă, în mod real sau imaginar, sub diferite forme, dar, indiferent de modul de realizare, campionul beneficiar se află sub tensiunea unei emoţii violente, care, pe moment, îl face să aibă o concepţie dramatică despre toate lucrurile… Își schimbă brusc fizionomia, culoarea feței și privirea îi devin transfigurate de pasiunea câștigului.
(…)
Campionul, în timpul competiției, amestecă dragostea cu ura, frica cu speranţa… Cu greu poate exista un contrast mai mare decât între această transformare a campionului și starea omului necuprins de asemenea ambiții… Succesul este generatorul unui stres colosal, care, prin repetiție, arată lumii că posesorul este ”viul” care se grăbește să… moară.
(…)
Totuși, viața are nevoie de un anume tip de campioni: campioni competiției zilelor ei! Un asemenea campion este mai înțelept astăzi decât ieri și mâine față de astăzi. Campionilor înțelepciunii li se adaugă, în măsura în care nu sunt aceeași, campionii bunătății și cei ai iubirii…
(…)
Viața are nevoie (mare!) de campioni la bunătate… „Nu recunosc alt semn al superiorității decât bunătatea.”[2]
(…)
Evident, mare năpastă-i un campion al răutăților! Aici este un campion multiplu: clasa politică!
(…)
Lumea dă sfaturi… Mai bune sau mai rele. Eu, gândind ca un Președinte, ”găsesc că nici un scop nu merită osteneala unui efort”[3], îi spun clasei mele politice o poveste:
”Plutarh povesteşte că într-o zi Pyrrhus îşi face planuri de cucerire. „Vom merge mai întâi să supunem Grecia“, spunea el. „Şi după aceea?“ întrebă Cinéas, sfătuitorul său. „Vom cuceri Africa“. „Dar după Africa ?” „Vom trece în Asia, vom cuceri Asia mică şi Arabia.” „Şi după aceea?“ „Vom ajunge până în Indii“. „Şi după Indii?“ „Ah — răspunse visător Pyrrhus — după aceea, mă voi odihni!“.
Înţelept fiind, Cinéas mai puse, cu deplin temei, o ultimă întrebare: „Atunci, de ce nu te odihneşti, începând de acum?“[4]
(…)
Sfatul meu bun pentru clasa politică: vă rog, să deveniți cugetători ai opțiunii ! Al acestei opțiuni! Dacă nu am fost clar: odihniți-vă, nătărăilor (proștilor, neghiobilor, tâmpilor, tonților, nătângilor, netoților, nerozilor, năucilor etc.)! Nu vă mai agitați, pentru că ne nenorociți! Tot ce faceți, nenorocește! Așa că, somnul clasei politice este o acțiune revoluționară! Nu vă mai faceți onoare din defectele pe care nu voiți să le îndreptați! Fiți, prin adormire, revoluționari! Fiți campioni la… somn!
(…)
Alt fel de campioni…
(…)
Uneori, citim câte ceva interesant pe scările metroului (deh!), de multe ori chiar în toaletă (iah!)… Și pe Facebook! Nu prea putem să scriem pe scările metroului sau în toaletă… Pe Facebook, putem! Pe Facebook devenim cititori sau chiar scriitori… Tremur de emoţie, când mă gândesc că o să văd un ”C.V.” care va avea la rubrica ”realizări”: citesc şi scriu regulat pe Facebook, sunt campion la like-uri, cercetătorii au studiat cultura Facebook şi mi-au decernat premiul „Likeman-ul anului!”
(…)
Nu se va mai spune despre cineva că are “şcoala vieţii“, ci că are… “şcoala feţii“… Când îl vei întreba ce face, îţi va răspunde (fulgerător!): ”book!”
(…)
Un popor ar trebui, totuși, să fie campion la… cultură. ”Un popor fără cultură e un popor ușor de manipulat.” [5] Cum s-ar fi exprimat Kant, dacă ar fi cunoscut ”cultura Facebook”? El n-a ”prins” nici metroul… Toaletele vremii lui n-au contribuit la dezvoltarea culturii, așa cum se străduiesc să contribuie astăzi…
(…)
«Un popor cu facebook-cultură și copro-cultură (cu ”anti-biografie”, după caz) este un popor ușor de manipulat!», ar fi putut spune… Hm! Eu pot să spun că m-a apucat criza de realism…
(…)
Totuși, viața are nevoie și de campioni și de… deziderate etice. Dezideratele etice sunt necesare, cu precădere, pentru eliminarea urii care e generată de competiție… Da! Un campion stârnește invidie și… ură.
(…)
Nu pot uita privirea unui fost competitor… Cu ani în urmă, am susținut ”o competiție”, pentru a ocupa un post la un institut din Roma… Candidații erau din mai multe țări… La intrarea în sala de concurs, am simțit o privire care, pur și simplu, mi-a produs o stare de rău… Acolo, se afla un concurent-rus cu care mă mai înfruntasem, cu câțiva ani mai înainte, la competiție școlărească desfășurată la Universitatea de Stat din Moscova M.V. Lomonosov… Adică, la el acasă… Atunci, am avut marea șansă să câștigăm, noi, românii… Desigur, nu m-a uitat… I-am văzut privirea… inumană. L-am recunoscut și eu. Era un tip bine pregătit… Și erau destule motive să mă tem… Școala rusă, după părerea mea, este cea mai bună din lume. Cu toata acestea, n-am simțit ură pentru competitor. El, da! Mai târziu, mi-a spus că ”l-a ars stomacul”, când am intrat în sală. ”Cred că ura m-a făcut să pierd, a doua oară, o competiție! Din clasa întâi și până-n clasa a X-a, când am terminat liceul, am fost ”educat” numai pentru a fi campion. Nu mi-a educat nimeni… eșecul! Mai târziu, am aflat că răutatea dobândită – prin competiții- îmi face… mult rău! Și celorlalți! Cer iertare!”
(…)
Mărturisirea poate confirma: câștigul se manifestă, în mod real sau imaginar, sub diferite forme, dar, indiferent de modul de realizare, campionul beneficiar se află sub tensiunea unei emoţii violente, care, pe moment, îl face să aibă o concepţie dramatică despre toate lucrurile; își schimbă brusc fizionomia, culoarea feței și privirea îi devin transfigurate de pasiunea câștigului…
(…)
Revin… Viața are nevoie și de campioni și de… deziderate etice. Dezideratele etice sunt necesare, cu precădere, pentru eliminarea urii care e generată de competiție… Fără deziderate etice, competiția mutilează sufletele care au fost înnoite prin ”deprinderi și stăruințe statornice de a împlini, cu ajutorul harului dumnezeiesc, legea morală întreagă” [6], biruind diversele ispite venite din partea Celui Rău…
(…)
Și…
(…)
Viața are nevoie de un anume tip de campioni: campioni competiției zilelor ei! Un asemenea campion este mai înțelept astăzi decât ieri și mâine față de astăzi. Campionilor înțelepciunii li se adaugă, în măsura în care nu sunt aceeași, campionii bunătății și cei ai iubirii…
***
______________________________________________________________________________________

[1] Eleanor Roosevelt
[2] Ludwig van Beethoven
[3] SIMONE DE BEAUVOIR, Pyrrhus et Cinéas, în volumul ”Pour une morale de l’ambiguité”, Gallimard, Paris, 1966, pag. 234
[4] SIMONE DE BEAUVOIR, Pyrrhus et Cinéas, în volumul ”Pour une morale de l’ambiguité”, Gallimard, Paris, 1966, pag. 223
[5] Kant
[6] Arhiepiscopia Ortodoxă Romană a Vadului, Feleacului și Clujului – ”Învățătură de credință ortodoxă”, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2003

Mic tratat despre modestie

***
Pentru om, chiar dacă acțiunile lui au un caracter trecător, modestia ar fi bine ca să-l însoțească permanent.
(…)
Octavian Paler și Napoleon [1] nu considerau modestia o virtute. ”O invocă, de regulă, indivizii cu însușiri mediocre…”[2] Eu nu țin să denigrez modestia și aș voi să reformulez… Așadar, cu modestie pentru modestie, încerc o ”apărare”…
(…)
Mai întâi, dau exemplul Cosmosului: niciun Cer de-al său nu vrea să fie Stea! Pentru Împărat: ”il y a pire que la modestie, c’est la peur de l’orgueil” [3].
(…)
Frica de mândrie e pentru oamenii puternici… Frica de mândrie e frică de Dumnezeu, adică e începutul credinței…
(…)
Deosebirea între oameni constă, în mare parte, în inteligența observării modestiei semenilor. Omul, căutând modestia oamenilor, caută un suflet neotrăvit… Inteligența observării modestiei oamenilor este acțiune de ecologizare a conștiinței… Posesia modestiei e dovadă a curățeniei sufletești, e conștiință curată și-i slavă pentru creația lui Dumnezeu… Și când faci filozofie, și când vrei să conduci lumea, trebuie să atingi problemele valabile. Iar, când le discută, filosofii o fac ”destul de anost”[4]…

(…)
Să nu uităm: pentru om, chiar dacă acțiunile lui au un caracter trecător, modestia ar fi bine ca să-l însoțească permanent!

(…)

Cu modestie, aș relua un sfat kantian: ”Privește în persoana aproapelui tău pe cineva egal cu tine în demnitate și abține – te de-al face unealtă pentru ajungerea scopurilor tale egoiste.” Astfel, ”două lucruri îți vor umple sufletul de admirație și de temeri nesfârșite: cerul înstelat de deasupra ta și legea morală din tine”
(…)
Dacă tu crezi că Omul este zidit de Dumnezeu după chipul și asemănarea Lui (vezi Facerea, 1,27), atunci îți poți imagina Marea Modestie a lui Dumnezeu! Niciodată nu s-a lăudat că te-a creat… Și, nici nu-ți spune că din iluzia Lui ai devenit deziluzia Lui…
(…)
Cum am devenit modest? Uite…
(…)
Într-o noapte, pe la trei, în visul meu, toți oamenii arătau la fel… Nu mai ştiam cine era bărbat sau femeie și nici cine era cutare sau cutare… Semănam! Transpiram… Ce coșmar! Nu mai știam pe cine iubeam, am iubit, voi iubi… Pe toți, nu puteam! Visând că nu mai iubeam de-a valma, am devenit mai „restrictiv”… Am început să mă cred modest.
(…)
Nu eram, totuși, sigur…
(…)

Am visat că L-am întrebat pe Dumnezeu:

– Ce mă fac, Doamne? Pe cine să iubesc acum?

– Pe tine, fiule! De tine, eşti sigur că eşti tu!

(…)
M-am calmat: știam pe cine o să iubesc! M-am convins să iubesc cu modestie: pe mine și pe cine sunt sigur că merită…
(…)
Ah! În timp ce visam, sunase ceasul! Pentru prima dată, nu suna numai pentru că trebuie, ci pentru ce trebuie… Mă apucase, deja, o mare modestie! Fusese momentul trecerii de la intuiționism la pragmatism, cu exagerarea faptelor de conștiință… Încet-încetișor, m-apucase bolșevismul metafizic, fără pretenții apriorice de originalitate, chiar dacă mă aflam într-un moment unic al devenirii cu stare de maxim potențial: nu mai dormeam pe scânduri ude! [5]
(…)
Visând trecerea de la intuiționism la pragmatism, cu exagerarea faptelor de conștiință, am devenit… modest.
(…)
Modest fiind, nu știu ce sfat să dau. Poate că ar trebui să visăm mai mult… Sau ar trebui să înlocuim lașitatea din noi cu modestia, ca dovadă a curățeniei sufletești…
(…)
Cum se poate înlocui lașitatea? Dificil de răspuns…
(…)
Dar…
(…)
Nu mai ştiu când, îmi spusesem că lașitatea este o formă de existenţă direct proporţională cu adaptarea la mediu…
(…)
Da! Oamenii preferă să fie laşi, crezând că o să sufere cât mai puţin… Se pot înșela: cei care conştientizează că sunt laşi, suferă mai mult! Da, dar suferința poate reda lașilor bunul simț! Dacă îşi vor reprima și posibilul curaj de-a suferi, devin laşii-laşilor… Se opun speranței c-ar putea trăi demni!
(…)
Un „nazist” care ar vrea să extermine toți laşii, ar deveni utopicul-utopicilor! Ar fi inconştientul care vrea… solitudine. O asemenea solitudine ar fi consecinţa unei revoluţii autentice…
(…)
Uf! Totul a început din puțin… La începuturi, a fost puțină lașitate pe pământ. Apoi, lașitatea a devenit obișnuință și ”obișnuința-i o mare surdină!”[8]
(…)
Lașul vrea să fie sclav: prizonier al legilor, credul al libertății și un maestru al așteptării. Un adaptat la mediul… oamenilor. Modestia nu-i prea este de folos…
(…)
Cred că la acest folos se refereau Paler și Napoleon, neconsiderând modestia o virtute, virtute pe care o invocă, de regulă, indivizii cu însușiri mediocre…
(…)
Dacă nu-ți place să te facă Paler sau Napoleon mediocru, nu fii modest! Eu îți reamintesc –pe scurt- niște elemente definitorii ale parafreniei [9]:
– caracterul fantastic al temelor delirante, cu pondere majoră a imaginarului;
– juxtapunerea unei lumi imaginare realului, în care individul continuă să se adapteze bine;
– menţinerea îndelungată a nucleului personalităţii;
– predominanţa limbajului asupra acţiunii;
– o forță pulsională anormală a instinctelor (hiperactivitate, trăiri afective de o intensitate deosebit de puternică, productie imaginativa si interpretativa sau halucinatorie etc).
Recitind aceste elemente definitorii, poate își schimbi părerea și te vei convinge că paranoicii nu cred în modestie. Ei n-au fost –niciodată- modești… Și când faci filozofie, și când vrei să conduci lumea, trebuie să atingi problemele valabile…
(…)
Un răspuns: lașitatea poate fi înlocuită cu smerenia. Iar smerenia este… modestie. Adică: (re)cunoașterea propriei nimicnicii, mustrarea de sine, frica de Dumnezeu… Adică, e greu să fii modest.
(…)
Așadar, cu modestie pentru modestie, am încercat o ”apărare”…
(…)
Și, mai întâi, să urmăm exemplul Cosmosului: niciun Cer de-al său nu vrea să fie Stea!
***
_______________________________________________________________
[1] ”Modestia este calitatea celor care nu au calităţi.” – Napoleon
[2] Octavian Paler – ”Convorbiri cu Octavian Paler” (2008)
[3] Georges Perros – ”Papiers collés” (1960)/”Mult mai rea decât modestia, este frica de mândrie.”
[4] Constantin Noica – ”Jurnal filozofic”- Ed. Humanitas. 1999
[5] ”A dormi pe scânduri ude”, după părerea ”zămislitorului lumii de plumb” (George Bacovia),subliniată și de Lucian Blaga în ”Încercări filosofice”, înseamnă ”a cânta deznădejdea”:
Și parcă dorm pe scânduri ude,
În spate mă izbește-un val –
Tresar prin somn și mi se pare
Că n-am tras podul de la mal.

[8] Samuel Beckett – ”Așteptându-l pe Godot” (1953)
[9] Parafrenie (Med.): Boală psihică prezentând simptome caracteristice paranoiei și schizofreniei. [Gen. -iei. / < fr. paraphrénie, cf. gr. para – lângă, phren – minte]. sursa: DN (1986)

Mic tratat despre sufletul unității dipolare

***
Sumbre în luminile tot sumbre mi-s dorința şi vederea… Sufletul arzând îmi face tumbe… Ca musca-n fierbințeala verii și aiurea…
(…)
Îmi bâzâie eul, fără a decide… Sufocat de ne-răspuns…
(…)
Eu mi-s eu sau cine? Un om căzând, ieșind din al fricii abis… cu mintea împotriva mea şi cu Dumnezeu în gând…
(…)
Mi-s unu-n Unul pe aripi de vânt… Un suflet. Sufletul omenesc este oglinda lumii. Are iluzii aşa cum pasărea are aripi: este ceea ce-l susţine! Îmi plac oglinzile… Leibnitz și Hugo! Călăuze…
(…)
“Dark, dark my light, and darker my desire…” /1/ What, July already?!
(…)
Și e cald… Tare.
(…)
Da! Căldură mare! Nu-mi mai pot simţi posibilităţile latente, pentru că nu mai… simt. Mi-e caaald! Ca să mă pot proiecta în interiorul meu, ar trebui să nu-mi mai fie așa de cald. Să mă pupe undeva teoriile lui Rogers! Cum să percep lumea, pe căldura aceasta? Ha?! Nu mă pot ridica în faţa oamenilor de cald ce-mi e! Nici în faţa… mea! Dacă aș putea, ar fi mai bine ca să inversez rolul cu un eschimos!
(…)
Uite…
(…)
Încearcă și tu să-ţi transpui eul într-un mod obiectiv de comportament uman şi imaginează-ţi cum interpretez eu, acum, pe căldura ce m-a cuprins, lumea… Poţi?
(…)
E clar! Am sindrom ”Capgras atipic”! Cortexul frontal mi-e afectat și legătura emoțională mi-e… vraiște!
(…)
Tu zici că sunt sufletul unității dipolare… crezi c-am trecut, deja, la ”reality therapy”…
(…)
Uneori…
(…)
Mă liniștește-te un pahar cu apă rece și răspund bine la farmacoterapie… Uneori realitatea-i simplă… Mă face un eretic al elinismului, concretizat în spirit dialectic. Unitatea dipolară a sufletului mi-e abstractismul care-mi preschimbă, când mi-e tare cald înlăuntru, contrarietatea în contradicție… Așa mă strecor de la individualism la colectivism.Și trec de la adorația de sine la adorația de gașcă.Simt venusitatea vieții… Altfel, fără un pahar de apă rece și… ceva de la farmacie, lume mi-e opusul lui ” déjà vu”…
(…)
Ție, cum îți?
(…)
Dacă n-ai un răspuns imediat, bea un pahar de apă rece… E bun, pe căldura asta, dacă poți să-l bei cu înghițituri mici….
(…)
Realitatea este misterioasa rotire în jurul aceleași finalități. Pentru toți. Doar că, e posibil, ca mie, suflet al unității dipolare, s-ar putea să-mi fie mai cald și ție mai puțin cald…
(…)
Dar…
(…)
N-ai vrea să luăm masa împreună! Scăpăm de ”grundsymptome” și, cu burta plină, aer condiționat, putem să scriem mai ușor un manual de… vocational psychiatric orientation! Sau de duhovnicie… Nu știu exact… Vedem, dacă… vedem! Suntem liberi să alegem! Ș-apoi, ca să ne putem proiecta în interiorul nostru, ar trebui să nu mai fie așa de cald… Ar trebui?
***
TEOREMA DIPOLARITĂȚII

Tulburarea dipolară este o afectiune a sufletului fiind suma trebuințelor și a chinurilor singurătății lui. Trebuința și chinul singurătății este direct proporțional cu coeficientul de dilatare… internă. Care, la rândul lui, e direct proporțional cu căldura mediului intern și… extern.
Demonstrația.
Este o mare aventură în… necunoscut. Presupune o mare putere de-a ne reclădi din propriile ruini… Din păcate, omul are la îndemână, nu un total al puterilor lui ∑_(n=1)^∞〖Pn 〗, ci un total al slăbiciunilor ∑_(n=1)^∞Sn …
Așa că, poți să începi demonstrația, plecând de la inegalitatea:

∑_(n=1)^∞▒〖Pn < 〗 ∑_(n=1)^∞▒Sn

Considerând, prin reducere la absurd, că ”necunoscutul” ți-e ”cunoscut”…

(…)
****
______________________________
/1/ Theodore Roethke

Mic tratat despre opusul credinței

„Fără Dumnezeu omul rămâne un biet animal raţional şi vorbitor, care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri.” [Petre Țuțea] Totuși, chiar și fără credință, vine și merge… Acest tip de venit și de mers are o mare apăsare… Ego-ul nu mai poate media între dorințele id-ului și super-ego-ului, decât dacă ”împrumută” niște ”forțe”. Altfel, necredinciosul are pedeapsa lui cotidiană…
(…)
” Întrebare:
• Care este opusul credinței?
Răspuns:
• Nu necredința. E prea categorică, prea sigură, prea închisă. În sine, e tot un soi de credință. Îndoiala ! ” [ Salman Rushdie – “Versetele satanice”]
***

Mic tratat despre ignobila realitate

***
O conştiinţă fără obiect nu este conştiinţă”, îmi şopteşte Schopenhauer. Din respect, mi-am burduşit creierul cu vise… Să fie, acolo, nişte obiecte… „Lumea este reprezentarea mea”, continuă Maestrul… Îl cred, doar că-i… o amăgire! Şi mai adaug nişte vise… Nu exprimă nimic absolut… Nici nu vreau! Vreau, să-mi spun că nu vreau! Deci, lumea este ”vrerea” mea… (Doamne, Tu care mă-nțelegi, iartă-mă!) Amin!
(…)
Tare mult aș vrea ca să pot transforma unele amăgiri în… realități. Da, numai că eu nu-s van Gogh… Nu-s! ”Îmi visez picturile și apoi îmi pictez visele!”
(…)
Dar…
(…)
„Omul nu creează lumea obiectivă, cum s-a susţinut aşa de mult de la Kant încoace, ci o descoperă. Şi o descoperă datorită afinității adânci pe care o are faţă de ea. Lumea nu ne este duşman, ea nu este un chaos pe care abia subiectivitatea îl schimbă în cosmos, ci este un tot organizat care există şi care în esenţialitatea normelor sale are cea mai adâncă înrudire cu subiectivitatea” [1]
(…)
Și…
(…)
Respect principiul temeiului suficient [2] (şi pe Maestrul!). Şi, evident, (auto)suficiența mea! Sunt ignobil ca realitatea? Uneori! Ca să mă schimb, ar trebui să schimb realitatea… Da!
(… )
Trebuie să visez!
(…)
De ce?
(…)
Păi, am făcut din mine tot ceea ce firea mea putea face mai bun, pentru a mă desăvârși și… nimeni nu mă apreciază! Eu visez că mă apreciază. De aceea…
(…)

Pe peretele din dormitor, opus peretelui cu icoana, mi-am înrămat îndemnul: ”Visează-te, pe tine însuți!” Mi-e clar: nu vreau să visez realitatea! Am eu, așa, un temei…. Ah, uitasem! Temeiul are efectivitate: generează consecințe! Pot să schimb ignobila realitate …
(…)
Adică, n-ar fi rău să mă transform într-un epigon al lui van Gogh…
(…)
Adică, să mă visez un ”favorit al naturii”, să creez o nouă natură, să îmbogățesc realitatea dată cu o seamă de creații pe care realitatea se părea că nu le conține sau pe care nu mi le comunică…
(…)
Încerc…
(…)
Dar niciodată nu pot crea împotriva naturii, împotriva acestei ”logici misterioase” [3] , al cărei produs sunt eu însumi…

(…)

Tu (te) visezi? Te rog să răspunzi afirmativ… „Ţine cu dinţii de visele tale! Dacă visele mor, viaţa devine o pasăre cu aripile frânte, ce nu poate zbura.” [4]

_____________________________________________________
[1] Liviu Rusu – ”Logica Frumosului”, Cluj, Editura Universității, 1946

[2] În interpretarea hegeliană, orice afirmație s-ar face, fie pozitivă, fie negativă, pentru aceasta trebuie să existe un temei. Hegel susține că Leibniz a adăugat predicatul de „suficient” temeiului, pentru că a vrut să-l diferențieze pe acesta de o cauză mecanică… (G. W. F. Hegel, The Science of Logic, Cambridge University Press, Cambridge, 2010)

[3] Pr. Dr. Sebastian Chilea – ”Etică și estetică”, Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 2007

[4] Langston Hughes

Mic tratat despre plusvaloare

 

mIC TRATAT DESPRE PLUSVALOARE

***
Se spune că ne amintim de Dumnezeu când dăm de necazuri. Credem că necazul declanșează ”judecata pe sine” [1]. Apoi, încep regretele că n-am fost împlinitori desăvârșiți ai poruncilor lui Dumnezeu…
(…)
Cred că avem necazuri tocmai ca să ne reamintim de Dumnezeu. Necazurile ne sunt date, ca să acceptăm judecata lui Dumnezeu, nu ca să ne judecăm pe sine…
(…)
De altfel, necazul poate fi o consecință a judecății Lui. La necaz, e bine ca să-L simți în inima ta pe Dumnezeu, nu slava deșartă (dată de o minte materialnică!) înfăptuită prin sute de pomelnice, pupături de sfinte moaște și icoane… Cred că ne este greu să înțelegem că slava deșartă este ”înaintemergătoarea mândriei”, așa cum o numește Sfântul Ioan Scărarul. Iar mândria este năvălitorul sălbatic peste ostașii care au câștigat câteva bătălii pe câmpul de luptă al virtuții…
(…)
Știi, pe Dumnezeu nu poți să-L lingușești! El știe că ești viclean. Cum tu nu poți să-ți scoți din cuget faptele, cum crezi că le poate uita Dumnezeu?
(…)
-Ești pierdut?
(…)
– Nu! Simte în inima ta un dram de credință ca să poți spune: „Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!” și, poate, vei auzi răspunsul tainic și amețitor: ”Nu M-ai căuta, dacă nu M-ai fi găsit!”
(…)
Dar…
(…)
Descoperirea vieții este mare provocare. Fie că suntem, fie că nu suntem educați spre descoperire, noi, oamenii, avem trei opțiuni:
– să descoperim viața prin dobândire de cunoștințe nereligioase (în procesul învățării, al cercetării, al muncii etc.);
– să descoperim viața prin meditație religioasă, ca rezultat al unor activități religioase;
– să descoperim viața prin desfrâu.
În descoperirea vieții, omul încearcă toate opțiunile… Numitorul comun al fiecărei opțiuni este plăcerea dobândirii.
(…)
Da! Chiar și desfrâul are plăcerea dobândirii: plăcerea de a dobândi obișnuințe nenaturale care, printr-o proastă punere în lucrare a unei potențialități naturale, se transformă în… patimi.
(…)
Omul, ca unitate existențială, evoluează prin dobândirile sale…
(…)
În ce sens?
(…)
În sensul depărtării sau apropierii de păcatul omniprezent. Păcatul este reperul de poziționare pentru viață. Adesea, descoperirea vieții începe prin fuga de păcatul încercat…
(…)
A fugi este mare provocare.
(…)
A fugi este o stare cuprinzătoare de viziune metafizică [2] și religioasă. În fond, omul cât trăiește, învață să fugă… de păcat. E drept, unii sunt mai leneși: au nevoie de un antrenament în regim de forță… morală!
(…)
De multe ori, omul fuge și de singurătate… Dar…
(…)
Nevoile (cărora le trebuie împlinită satisfacerea) scot omul din singurătatea lui…
(…)
Abraham Maslow [3] s-a gândit să ne spună că oamenii au nevoi stringente și că acestea trebuie satisfăcute… Le-a clasificat, în funcţie de importanţa lor pentru fiinţa umană, pe anumite nivele. Numai când atinge un anumit nivel de satisfacere a nevoilor, omul trece la altul…
(…)
Așa să fie? Nu. Nu putem ignora importanța științifică a unor cercetări, dar lămuririle trebuie să le găsești… singur.
(…)
Omul caută un alt nivel de nevoi și când nu e mulțumit de satisfacerea nivelului atins. Putem spune că și insatisfacțiile sunt purtătoare de progres? S-ar putea spune… Dacă nu dau dezechilibrare psihică.
(…)
Adică satisfacțiile și insatisfacțiile plimbă omul de la un nivel de nevoi la altul… Adesea, se iau de mână într-o omenească dualitate. Poate că Maslow ar fi făcut bine ca să ne expună și o patologie comparativă a nevoilor… Dacă ar fi făcut-o, ar fi fost plin de răni de la înțepăturile vârfului piramidei lui…
(…)
Revin la omeneasca dualitate: rezultatul cel mai elocvent al combinației satisfacție-insatisfacție este singurătatea. Omul ajunge aici datorită/din cauza acestei combinații. Este o combinație bine-rău: combinația vieții! Instituțiile, create de om ca să-l protejeze, îl sfătuiesc, la ieșirea în aglomerarea umană: „Nu abordați persoane necunoscute, decât în cazuri de maximă urgență!” Practic, îl îndeamnă să fie singur în… mulțime. Adică, o combinație bine-rău…
(…)
Așa… Revin și la nevoi.
(…)
Alergând între nivelurile de satisfacere a nevoilor (fiziologice, de securitate, de apartenenţă, de stimă, de autoîmplinire) nu se îndreaptă spre ideal, ci fuge de… singurătate. Fiecare nivel presupune… interacțiuni umane. Satisfacerea nevoilor este un teribil pretext… de socializare. Deci, nevoile scot omul din singurătatea lui… Paradoxal, chiar și când singurătatea este o mare… nevoie: ”nevoia de nivel spiritual!” [4]
(…)
Există și singurătate colectivă (alta decât singurătatea în doi!)?
(…)
Se pare că da! Lumea există şi… devine!
(…)
De aceasta se ocupă instituțiile statului prin… ”nivelul de trai” [5], ponderea majoră a combinației satisfacție-insatisfacție fiind… cognitivă. Numai că, nu pot fi sigur asupra priorităților… Care-i prioritară: singurătatea oamenilor sau singurătatea guvernamentală? Aici trebuie multă… cercetare trans-modernistă și trans-istorică, nu o simplă alternativă la… neînţelegerile ştiinţifice (adică, nu un simplu ”Mic tratat despre singurătate”!).
(…)
Aș fi vrut să scriu (în acest ”Mic tratat…”) că singurătatea ar putea fi o valoare morală care ne furnizează sentimentul libertăţii în finitudine. Aș fi scris, dacă imperialismul eului n-ar ceda în faţa aspiraţiilor sufletului…
(…)
Mda! În acord cu ideile lui Durckheim [6]: ”Omul este sfâşiat între limitarea sa în finitudine şi elanul său spre infinit; împărţit între eul lui, ale cărui sens şi scop se situează în existenţă, şi Sinele lui profund înrădăcinat dincolo de existenţă. Numai integrarea celor două permite realizarea unei totalităţi armonioase.”
(…)
E clar: nu mi-e simplă revelarea absolutului în relativ! Pentru aceasta îmi trebuie liniștea singurătății. Pentru orice, aici e cam mult zgomot!
(…)
Lângă mine-i Lumea. Cu treburile și ”zgomotul” ei…
(…)
Lumea a mers cum a mers, până când oamenii s-au „specializat” în treburile ei. Necazuri iniţiale a avut fiecare individ, dar viaţa era colectivă… Apoi, după „specializări”, s-a inversat: a devenit o viaţă de individualităţi! Adică o viaţă fără univers („Nu există univers decât în colectivităţi…”- Nae Ionescu). Un Egoism Universal.
(…)
Principiile lui călăuzitoare se găsesc în „Manualul de Pradă” sub deviza: „Sans génie et sans esprit!”, colectivul de redacţie fiind Clasa Politică cu „specialiştii” ei. Cum spuneam cândva: un manual pentru o lume bogată-n săraci de suflet!
(…)
Uf! Clasa Politică și corectitudinea ei…
(…)
Nu există corectitudine politică. Există o cosmetizare a unor activități, pentru distrugerea tradițiilor verificate de trecerea timpului. Ceea ce se consideră a fi corectitudine politică este o estetizare utopică a morbidului, cu un rezultat imediat: nivelarea culturală și socială, ateism și viciu!
Tradițiile verificate sunt distruse prin:
1. proclamarea autonomiei omului față de Dumnezeu (să ne amintim de Kirilov, personaj din cartea Demonii a lui Dostoievski: ”Dacă Dumnezeu nu există, atunci eu sunt Dumnezeu!”;
2. destrămarea și slăbirea micilor comunități organice (distrugerea ”localului”) și a relațiilor de adâncime dintre oameni prin crearea unei societăți tehnologice ”științific organizate” (sunt eradicate trecutul și rădăcinile… );
3. spălarea și anestezierea conștiinței, stimularea dorințelor și repudierea oricărei autorități (în ”totalitarismul violent” prin reeducare, în ”totalitarismul blând” prin contra-cultură);
4. dezrădăcinare și experimentări halucinogene;
5. sfârșitul maturității și slăbirea autorității părinților (în programele TV pentru copii, de multe ori, ”personajul rău este o persoană adultă care deține autoritatea”);
6. sensibilizarea față de victime”(de multe ori, sunt victime sau grupuri minoritare de victime create artificial) și eradicarea ”prejudecăților” (pentru eradicare se recomandă folosirea specialiștilor sociali, considerându-se că prejudecata este trăsătura principală a ”personalității autoritare”…);
7. ”tot ce e personal este politic” (teorie a lui Gramsci care scria în Caiete: ”totul este politic”);
8. infantilizarea societății (discreditarea bătrâneții: ”Părinții au nevoie de părinți!”);
9. revoluția în plan lingvistic (vulgarizarea accentuată a limbii în mass-media, cuvintele pierzându-și, încet-încet, sensul real);
10. distrugerea familiei;
11. globalism economic.

Deci, nu există corectitudine politică. Observăm că e o formă de totalitarism sau ”religia marxistă a Noii Ordini Mondiale”. [7] Este utopie.
(…)
Dar…
(…)
Are un dușman de moarte: creștinismul!
(…)
Creștinismul îl alătură pe Om lui Dumnezeu, confirmându-i îndumnezeirea. De fapt, aceasta este adevărata valoare a unui om…
(…)
Acesteia, tu, omule, îi poți adăuga… plusvaloare.
(…)
„Valorezi atât cât te apreciezi.”[8] Atât! Altfel, te depreciezi… Valoarea nu aşteaptă numărul anilor, aşa că, fă-ți valoare și apreciază-te de mic! Mare fiind, singura ta valoare va fi aceea pe care ţi-ai dat-o. Nu-ţi dai, nu ai! Sau invers…
(…)
Când ţi se spune: „te-ai schimbat!”, răspunde: „m-am valorizat!” Îndrăzneala de a-ţi adăuga valoare, îţi va folosi mai târziu, când nu vei mai avea nevoie de aprecieri… Atunci, mintea ta poate influența, direct, realitatea crudă. Poate că nu vei atinge valoarea supremă, poate că nu vei deveni sfânt ca Sfântul Vitalie [9]…
(…)
Sfântul Vitalie ziua muncea, iar noaptea, cu banii câștigați, mergea la bordel. Închiria o prostituată și toată noaptea purta cu ea discuții duhovnicești… Pe multe le-a convertit! A influențat, direct, o realitate crudă!
(…)
„Viața nu are limite, cu excepția celor pe care ți le impui singur.” [10] Și cu excepția morții… Să ţii cont, doar, că în timp ce tu te valorizezi, ceilalţi există! Ajută-i să nu-şi trăiască moartea! Ajută-i să fie în normal, iar tu, tu poţi să ieşi din banalitatea aceasta… Chiar dacă vei trăi marea dramă a spiritului, nu trebuie să lași forțe imense minților neevoluate! Nu există loc pentru “las’, că merge şi aşa!” Ajută și… Doamne-ajută!

(…)
Plusvaloarea pentru viață este suplimentul de credință adăugat… credinței.

***

________________________________________________________________________
[1] Credinţa pe care o ai, s-o ai pentru tine însuţi,înaintea lui Dumnezeu.
Fericit este cel ce nu se judecă pe sine în ceea ce aprobă! -(”Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel”, 14, 22)
[2] ”Metafizica nu duce la mântuire, cum ar duce de pildă experiența religioasă; ea duce numai la împăcare.” (N. Ionescu – ”Curs de metafizică”)
[3] Abraham Maslow, un bine cunoscut fenomenologist, a dezvoltat o teorie clasică a nevoilor umane, considerată a fi o alternativă la interpretările psihanalitice şi behavioriste ale comportamentului uman
[4] Dumnezeu este adăpostul și sprijinul nostru, un ajutor care nu lipsește niciodată în nevoi. De aceea nu ne temem, chiar dacă s-ar zgudui pământul și s-ar clătina munții în inima mărilor. (”Psalmi”, XLVI, 1-2)
[5] Nivel de trai = gradul de satisfacere a nevoilor materiale și spirituale ale populației unei țări, ale unor clase sau ale unei persoane în condiții istorice date. ”DEX ’98”
[6] Karlfried Graf Durckheim – ”La percée de l’Etre ou Les étapes de la maturité” – Le Courrier du Livre; Édition: 5e édition (2013)
[7] William S. Lind, Andrei Dîrlău, Irina Bazon (coordonatori) – ”Corectitudinea politică ”religia” marxistă a Noii Ordini Mondiale” (Editura Rost, București, 2015)
[8] F. Rabelais (1532)
[9] ”Un Sfânt care și-a consacrat viața mântuirii prostituatelor este Vitalie (prăznuirea 22 aprilie). Acesta a fost călugăr și își petrecea ziua muncind,iar de banii câștigați se ducea la bordel. Nimeni însa nu știa adevăratul motiv pentru comportamentul atât de ciudat al lui Vitalie. De aceea „se sminteau de dânsul toți și în toate zilele îl ocărau, zicându-i: „Du-te, ticălosule, că te așteaptă desfrânatele!” Și scuipau asupra lui”. Alții îl sfătuiau să se căsătoreasca cu una dintre ele și sa nu mai necinstească cinul monahal umblând pe la bordeluri. Sfântul însă răbda toate acestea și nu le răspundea nimic.” (http://www.ortodoxiatinerilor.ro)
[10] Les Brown – Leslie C. „Les” Brown (n. 1945) este un autor de literatură motivațională Citește în continuare „Mic tratat despre plusvaloare”

Mic tratat despre respectul faţă de Dumnezeu

(…)

Am fost învăţat să intru în biserică cu dreptul. Ieşirea o fac cu spatele la uşă şi cu faţa la altar. Respectul faţă de biserică este respectul faţă de Dumnezeu. Lui nu-i putem întoarce spatele! Spre oameni ne putem întoarce, după ce-I mulţumim lui Dumnezeu, prin închinare. Semnul sfintei cruci este salutul meu de conversaţie cu El. Nu este salut de întâlnire sau de despărţire. Pe El îl salut cu un semn discret, pentru că Lui îi place să rămână anonim. Mie acest semn îmi pune ordine în conştiinţă. Îmi împarte gândurile rele care încep să se unească… Dezbinându-le în părţi mici, le pot birui… Este singurul divide et impera care îi place lui Dumnezeu.

(…)

Triada Spirit-Suflet-Trup este Sfânta Creație numită Om. Sunt părțile lui lăuntrice. Teză, Antiteză și Sinteză… Sunt donația lui Dumnezeu pentru fiii Săi, mascată într-un contract de comodat.  [Duh/spirit: „Duhul lui Dumnezeu m-a făcut, și suflarea Celui Atotputernic îmi dă viață” (Iov 33:4); Suflet: „Omul dintâi Adam a fost făcut un suflet viu” (1 Corinteni 15:45); Trup: „Căci țărână ești, și în țărână te vei întoarce” (Geneza 3:19).]  Utilizarea se face pe o perioadă determinată și are o singură clauză: comodatarul să dovedească că este un bun proprietar!

(…)

Revoluțiile nu există. Eventual, sunt adunări spontane sau dirijate de indivizi hotărâți să schimbe o treabă… Unii vor să schimbe ceva, alții profită. Profitorii au demonetizat noțiunea de revoluție. Au crezut că numai ei au creier și pot ca să conducă. Ceilalți au doar braţe… Revoluțiile nu există, deoarece cei care au brațe nu dărâmă totul, iar cei care cred că au creier, nu au suficient. Din cauza “insuficienţelor” de tot felul, revoluțiile nu există. Ele sunt tehnici insurecționale mai mult sau mai puțin elaborate. Sunt revoluțiile pretinse, nu-s revoluțiile autentice. (…) Până la urmă, omul nu poate strica ordinea lăsată de Dumnezeu… Cum spunea Hegel, Dumnezeu face istoria! Și când vrea Dumnezeu, imperiile cad… Mai ales, când Dumnezeu este numele pe care îl dăm conștiinţei noastre!

(…)

Puțini oameni (circa 1%) deţin aproape întreaga avere mondială (circa 96%). Au avut gândurile atât de ocupate ca să strângă averi, încât le-au strâns… Conştient sau inconştient, au descoperit legea atracţiei în mişcare. Aceeași proporție (1%), sunt credincioşii adevăraţi ai religiilor lor. Ceilalţi se prefac că sunt credincioşi adevăraţi. Credincioşii adevăraţi au descoperit, conştient sau inconştient, legea atracţiei spirituale. Pentru ca ambele majorităţi să ajungă la “eudaimonia” (fericire), trebuie să respecte legea necesităţii gândirii libere. Gândeşte că există şi ceea ce crezi că nu există. Gândeşte că poţi fi, dacă vrei, bogat, sărac, credincios şi… Gândeşte să faci ce-ţi place, dar gândeşte-te că poţi să faci şi rău. Gândeşte-te şi la libertatea altora. Gândeşte că eşti liber printre oameni. Libertatea este fericirea. Este civilizație. Important este să vezi libertatea ca necesitate de înțelegere… În caz contrar, ar putea fi o nenorocire, pentru că nu răspunzi… Unele excese o pot face odioasă, dar nimic nu-i micșorează măreția și frumusețea. Libertatea omului este o chemare… Chemarea este lege… personală. Du-te! Nu-l considera pe Dumnezeu inchizitor de libertățiEl te lasă să-ți revii… Nu te supăra nici când ți-o ia! Știi de ce…

(…)

De sărbători ne umplem de milă și ne vrem buni creştini… Îl rugăm pe Isus să-şi continue jertfa pentru noi. Uităm ce-am făcut, până-n sărbători… Uităm. Uităm că, uneori, am uitat de Dumnezeu… Sperăm că, poate n-o fi băgat El de seamă şi-L luăm „prin învăluire”… Începem noi prin „a-L da exemplu”, trecând iertarea pe „foc automat”. Nu ne prea trece prin cap să ne gândim la păcatele noaste… Iertăm de-a valma. Păcatele altora. Parcă suntem Dumnezeu! Iertăm greşiţilor noştri, cu speranţa ascunsă că, în contrapartidă, vom fi iertaţi de poverile acumulate înainte de sărbători… Vrem vindecare, în timpul cel mai scurt! Poate că El, foarte ocupat fiind cu păcatele altora, nu ne va mai „ţine socoteala” şi ne va ierta… Oricum, El e mare şi bun! Nu? (…) Aici nu este valabil ce se spune despre acela care este tăbăcit de suferinţă, cum că va sfârşi prin a se chinui singur… Nu! Cel lipsit de credinţă nu se poate mântui iertându-se singur sau iertând pe alţii, ci rugându-se lui Dumnezeu ca să-l ierte. Numai Dumnezeu iartă de păcate! Altfel, ne creăm sublimul nostru religios… Aşa, cum scria Nae Ionescu: ”… Aici tocmai asta e sublim în religia noastră: desrădăcinarea subiectivismului şi a sentimentalismului, obicinuit să centreze toate întâmplãrile asupra noastrã înşine, şi punerea noastră absolută în slujba unei realităţi transcendente nouă. Iertarea, în domeniul relativ al personalului, e la locul ei: pentru că noi neexistând ca „noi”, insulta ce ni se face nu are obiect, nu există pur şi simplu. Iertarea greşelilor gresiţilor noştri echivalează cu indiferenţa faţă de răul care ni se face, pentru că acest rău noi nu-l simţim, nu trebuie să-l simţim. Aşa fiind, iertarea nu e un principiu de morală, ci o metodă terapeuticã pentru prelucrarea noastrã personală. Dar, atunci, iertare pentru păcate împotriva legii (dumnezeeşti) nu există pentru noi; ea nu stă în mâna noastră, ci în mâna lui Dumnezeu; singur Dumnezeu poate să ierte. Noi nu! Ar fi prea mare îndrăzneală şi orgoliul acesta ne-ar pierde. Încetaţi deci, mieluşei ai lui Dumnezeu, cu risipa de generozitate. Non de re tua agitur!”

(…)

Încetez, după ce-I șoptesc:

Mi  s-a  curbat  crucea, Doamne

După  spate…

Îndreaptă  crucea, Doamne

Și lasă-mi  spatele

Curb-etern spre Tine!”

(…)

Memento mori:  nulla dies sine linea et… nihil sine Deo![1]

______________________________________________________________________

[1] (lat.) Să nu uiți că ești muritor: nu lăsa (să treacă) o zi fără un rând scris  și… (să nu scrii) nimic fără Dumnezeu!

Mic tratat despre bumerang

Prin vama singurătăţii îmi trece fiecare gând
Mi-s bumerang defect și cu obidă
Nu văd a clepsidrei parte plină…
Ce văd n-aud şi ce-aud nu văd nicicând.

(…)

In amintire se stinge Soarele şi o altă Stea
Tăcerea mi se naşte şi moare-n ea…

(…)

Acum Dumnezeu dăltuieşte undeva-Nlăuntrul
Ocolind stânca sufletului la hotarul inimii…
În cer de gură îmi arde, cu flăcări mari, Cuvântul
Cutremurat-lucid mă scutur de noroiul urii…

(…)

Mi-s bumerangul care dă greş şi cu obidă
Nu s-ar mai întoarce spre a clepsidrei parte plină…

Mic tratat de bun-simț

***
În meandrele unui râu, apa curge liniștită, dacă în calea ei nu întâlnește un stăvilar, un trunchi de copac căzut sau o stâncă prăvălită… Razele soarelui ne mângâie, dacă în calea lor nu întâlnesc o lupă care să le strângă și să ne ardă… Liniștea apei și blândețea razelor sunt agresiv transformate, prin concentrare de forțe. Aceste forțe pot produce energie benefică sau se pot naște calamități…
(…)
Exemplele din natură pot fi extinse omului. Gândind, omul își pune obstacole în calea liniștii interioare… Are loc o concentrare a forțelor interioare din care rezultă energie benefică sau… calamități. Omul dirijează concentrarea prin înțelepciune, observându-și constant mintea.
(…)
Unii o fac prin meditație, alții prin bun-simț…
(…)
”Meditaţia este practica prin care se prilejuieşte o constantă observare a minţii. Reclamă un timp şi un loc care să fie utilizate regulat în scopul de a descoperi acea fântână infinită de înţelepciune care există în interiorul nostru [1]”. Sau: ”Meditaţia este unicul drum real pentru dobândirea libertăţii [2]”.
(…)
Bunul-simț consideră că pasiunea şi ataşamentul sunt obstacole foarte serioase şi puternice; conștientizează că fiecare individ este sclavul propriilor lui dorinţe şi emoţii. Când există, bunul-simț micșorează numărul dorințelor și atenuează simțul proprietății… Reduce egoul care este sinele fals, limitatorul potențialului de a evolua, o „iluzie optică a conștiinței [3]”. El reduce ”focalizarea atenţiei conştiente [4]”, cenzurând aspectul auto-arogant al minţii care separă individul de umanitatea lui cu ceilalţi şi cu propria sa natura interioară (susţinând egoismul).
(…)
„Bunul-simţ este contrariul prostiei, mai mult chiar decât inteligenţa [5]”, fiind un etern mod de a se manifesta frumos… El administrează meditația pentru dobândirea libertății.
(…)
Legea Demnității Umane se manifestă -în taină- prin bun-simț. Nici un înțelept nu se gândește să filosofeze fără bun-simț… Niciodată, inițiații lumii nu mi-au spus că-s prost. Deh! Și ”comparațiile” se fac cu respectarea unor norme logice de apreciere și… respect.
(…)
Concluzie.
***
Bunul-simț nu-i numai o capacitate de-a respecta regulile de convieţuire, gândind: ”Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face!”, ci și o creație a minții evoluate reducătoare de calamități interioare (prin dobândirea unui mod de gândire care poate controla viața, poate modela caracterul, poate ”îndulci” destinul fără a-i schimba finalitatea)… Bunul-simț este noua eră de înflorire spirituală, atât pentru individ, cât şi pentru întreaga umanitate, fără de care nici un progres spiritual nu va mai fi posibil… Bunul simţ este ”însuşirea, puterea de a judeca bine şi de a distinge ce-i adevărat de ce este fals [6]”.
***
Să nu uităm: bunului-simț îi suntem veșnic datori!
***

__________________________________________________________________________

[1] Swarni Vishnu Devanda – ”Puterea minții – Descoperirea şi disciplinarea forţei mentale”
[2] Swamisivanada – ”Bliss Divine”
[3] Einstein
[4] Alan Watts – „Calea Zen”
[5] Alexandru Paleologu
[6] Descartes